— Nu ştiu, băiete, nu ştiu.

  Tare mă enervează când cineva îmi răspunde în felul ăsta.

  — Sunt sigur. Sunt sigur că aşa se întâmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă necăjiţi din pricina mea. Apoi i-am pus mâna pe umăr şi l-am întrebat: Bine?

  — N-ai vrea să bei o ceaşcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar fi foarte…

  — Aş sta, zău c-aş sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie să mă reped la sala de gimnastică. Totuşi, vă mulţumesc, domnule profesor. Vă mulţumesc foarte mult, sir.

  Ne-am strâns mâna. Şi alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă întristau al naibii.

  — Am să vă scriu. Şi îngrijiţi-vă să scăpaţi de gripă!

  — La revedere, băiete.

  Închisesem uşa în urma mea şi o pornisem spre hol când l-am auzit strigându-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat: „Noroc!”. Sper însă că nu. Sper totuşi că nu. Eu unul n-aş striga niciodată cuiva „Noroc!”. Sună absurd, dacă stai să te gândeşti bine…

  Capitolul 3

  SUNT CEL MAI MARE MINCINOS PE CARE L-AŢI CUNOSCUT vreodată! E groaznic. Uite, de pildă, dacă mă duc la un magazin să cumpăr o revistă şi în drum mă întâlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sunt în stare să spun că mă duc la Operă. E îngrozitor! Când i-am spus bătrânului Spencer că trebuie să mă duc să-mi strâng lucrurile din sala de gimnastică era o minciună sfruntată. Nici măcar nu-mi ţineam la sală echipamentul acela nenorocit.

  La Pencey, locuiam în aripa Ossenburger a clădirii, într-unul din dormitoarele noi. Acolo nu stăteau decât cei din ultima şi penultima clasă. Eu eram în penultima. Colegul meu de cameră era în ultima. Aripa purta numele unuia, Ossenburger, care învăţase la Pencey. După ce terminase şcoala, câştigase o grămadă de bani cu pompele funebre. Deschisese sucursale în toată ţara, prin intermediul cărora puteai aranja să-ţi îngropi neamurile pe o nimica toată – cinci dolari de căciulă. Păcat că n-aţi văzut niciodată mutra lui Ossenburger. Sunt sigur că bagă morţii pur şi simplu într-un sac şi îi aruncă în apă. În orice caz, a donat o groază de bani şcolii, aşa că au botezat aripa noastră cu numele lui. În fiecare an, cu ocazia primului meci de fotbal, venea la şcoală în „Cadillac”-ul lui blestemat şi trebuia să ne ridicăm toţi drepţi şi să-l întâmpinăm cu ovaţii. După aceea, în dimineaţa următoare, la capelă, ne ţinea un discurs care dura vreo zece ceasuri! Începea cu vreo cincizeci de glume răsuflate, numa' aşa, ca să ne arate ce tip bine e! Treabă serioasă, ce mai! Pe urmă, începea să ne spună cum, de câte ori se afla la ananghie, nu se sfia să cadă în genunchi şi să se roage lui Dumnezeu. Ne îndemna şi pe noi să facem la fel – să vorbim cu Domnul, şi mai ştiu eu ce – oriunde am fi! Ne spunea să ne gândim la Cristos ca la un Coleg! şi aşa mai departe. Ne spunea că el mereu vorbeşte cu Cristos. Chiar şi atunci când e la volan. Îmi venea să mor de râs. Îl şi vedeam pe bătrânul pezevenghi băgând motorul într-a-ntâia şi rugându-se lui Cristos să-i mai trimită câteva cadavre. Singurul lucru nostim s-a întâmplat pe la mijlocul discursului. Tocmai ne spunea ce tip grozav e el, ce tip bine şi aşa mai departe, când, deodată, un băiat, Edgar Marsalla, care stătea chiar în rândul din faţa mea, a făcut un zgomot cât se poate de neruşinat. Era o grosolănie să faci asta în biserică, dar, pe de altă parte, era foarte nostim. Bravo, Marsalla! A făcut un zgomot de era să se dărâme tavanul. Nimeni n-a râs tare, şi bătrânul Ossenburger s-a făcut că n-aude, dar bătrânul Thurmer, directorul nostru, stătea chiar lângă el, la catedră, şi s-a văzut cât de colo că dânsul auzise. Mamă, ce s-a mai înfuriat! Nu ne-a spus nimic atunci pe loc, dar a doua zi, seara, ne-a convocat Ia şcoală în timpul nostru liber şi ne-a ţinut un discurs. Ne-a spus că băiatul care făcuse măgăria aceea în biserică nu era vrednic să înveţe la Pencey şi aşa mai departe. Am încercat cu toţii să-l facem pe amicul Marsalla să tragă o salvă drept în mijlocul discursului, dar nu avea condiţii. Deci, cum spuneam, acolo am locuit la Pencey. În dormitoarele noi din aripa Ossenburger.

  Plecând de la bătrânul Spencer, am fost foarte fericit, căci toţi se duseseră la meci şi în cameră era, ca niciodată, cald. Cald şi plăcut. Mi-am scos haina şi cravata şi mi-am descheiat gulerul şi pe urmă mi-am pus şapca pe care o cumpărasem de dimineaţă la New York. Era o şapcă roşie de vânătoare, cu un cozoroc foarte, foarte lat. O văzusem în vitrina unui magazin de sport când ieşisem din metrou, imediat după ce-mi dădusem seama că pierdusem blestematele alea de florete. Nu m-a costat decât un dolar. Am pus-o pe cap cu cozorocul la spate, era caraghios, recunosc, dar mie aşa îmi plăcea. Aşa îmi stătea bine! Pe urmă, mi-am luat cartea pe care începusem s-o citesc şi m-am aşezat în fotoliu. În fiecare cameră se aflau câte două fotolii. Unul era al meu şi celălalt al colegului meu de cameră, Ward Stradlater. Braţele ajunseseră într-o stare jalnică, fiindcă toţi obişnuiau să se aşeze pe ele, dar fotoliile erau destul de comode.

  Citeam o carte pe care o luasem de la bibliotecă din greşeală. Mă pomenisem cu altceva decât cerusem, şi nu-mi dădusem seama de asta decât după ce mă întorsesem în cameră. Cartea era Din adâncurile Africii de Isak Dinesen. Mi-am închipuit că trebuia să fie o porcărie. Dar nu era! Era o carte foarte bună. De fapt,