sunt foarte incult, dar de citit, citesc mult. Autorul meu preferat e frate-meu D. B., şi după el, Ring Lardner9. Am o carte de Ring Lardner de la frate-meu. Mi-a dat-o de ziua mea, puţin înainte de a intra la Pencey. Era o carte cu piese, nişte piese foarte comice şi foarte trăsnite, şi cu o poveste despre un agent de circulaţie care se îndrăgosteşte de o fată frumoasă foc care depăşea mereu viteza legală. Numai că el – poliţistul – era însurat şi nu putea să se însoare cu ea şi aşa mai departe. Şi, pe urmă, fata moare într-un accident, fiindcă depăşea mereu viteza.

  Povestea asta îmi plăcea grozav. Dar mie cel mai mult îmi plac cărţile care, măcar din când în când, sunt comice. Citesc eu şi cărţi clasice, multe cărţi clasice, ca Întoarcerea pe meleagurile natale10 şi altele, şi-mi plac; citesc şi o grămadă de cărţi de război şi de romane poliţiste şi altele de genul ăsta, dar nu prea mă-nnebunesc după ele. Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon ori de câte ori ai chef. Dar asta nu prea se întâmplă. I-aş fi telefonat cu cea mai mare plăcere acestui Isak Dinesen. Şi lui Ring Lardner, numai că D. B. Mi-a spus c-a murit. Dar uite, să luăm, de pildă, o carte ca Robii de Somerset Maugham. Am citit-o vara trecută. Nu e o carte rea, nu e rea deloc, dar nu mi-ar da niciodată prin gând să-i telefonez lui Somerset Maugham. Nu ştiu de ce. Nu e genul de tip căruia să-ţi vină să-i dai telefon. Asta e tot! Mai degrabă i-aş telefona bătrânului Thomas Hardy. Îmi place Eustacia Vye11.

  Deci îmi pusesem şapca cea nouă şi mă aşezasem în fotoliu să citesc Din adâncurile Africii. O citisem o dată în întregime, şi acum voiam să recitesc anumite pasaje. Dar n-apucasem să citesc trei pagini, când am auzit pe cineva dând la o parte perdeaua cabinei de duş şi intrând în cameră. Mi-am dat imediat seama cine e, chiar şi fără să ridic ochii de pe carte. Robert Ackley, un băiat care locuia în camera de alături. În aripa noastră era câte un duş pentru fiecare două odăi, şi Ackley ăsta venea pe capul meu cel puţin de optzeci şi cinci de ori pe zi. În afară de mine, era probabil singurul băiat din toată clădirea care nu se dusese la meci. Dar e drept că nu se ducea aproape niciodată nicăieri. Un tip foarte ciudat. Era în ultimul an, şi, cu toate că învăţa de patru ani la Pencey, toţi îi spuneau pe numele de familie: Ackley. Nimeni nu-i spusese niciodată „Bob” sau „Ack”, nici chiar Herb Gale, colegul lui de cameră. Şi dacă s-o însura vreodată, cred că nevastă-sa o să-i spună tot Ackley. Era un tip foarte, foarte înalt şi adus din umeri – avea şase picioare şi patru ţoii – şi avea dinţii stricaţi. Cât timp am fost vecini, nu l-am văzut niciodată spălându-se pe dinţi. Păreau veşnic putrezi şi murdari, şi, când îl vedeai la masă cu gura plină de piure de cartofi sau de mazăre, ţi se întorcea stomacul pe dos. Şi unde mai pui că era şi plin de coşuri. Nu numai pe frunte sau pe bărbie, ca mai toţi băieţii, ci pe toată faţa. Şi, în plus, avea şi un caracter infect. Şi mai era şi cam răutăcios. Aşa că, la drept vorbind, nu prea mă înnebuneam după el.

  Îl simţeam cum stă în pragul cabinei de duş, drept în spatele fotoliului meu, şi cum se uită să vadă dacă nu cumva e şi Stradlater în odaie. Îl ura pe Stradlater şi nu venea niciodată când ştia că-i acolo. De fapt, ura aproape pe toată lumea…

  Coborî de pe pragul cabinei de duş şi intră în cameră.

  — Bună! îmi spuse.

  Vorbea întotdeauna de parc-ar fi fost obosit sau plictisit la culme, nu voia să crezi cumva că vine să-ţi facă o vizită sau, mă rog… Voia să-ţi dea impresia c-a venit aşa, din greşeală. Doamne, ce tip.

  — Bună, i-am zis, fără să ridic ochii de pe carte.

  Cu un tip ca Ackley, dacă ridicai ochii de pe carte erai pierdut. Erai pierdut oricum, dar, dacă nu ridicai ochii imediat, pierdeai mai încet.

  Începu să se plimbe prin cameră, încet, tacticos, aşa cum obişnuia întotdeauna, punând mâna pe toate lucrurile mele de pe birou sau de pe scrin şi uitându-se la ele. Întotdeauna făcea aşa. Mamă, ce mă călca pe nervi.

  — Cum a fost la scrimă? m-a întrebat.

  Voia cu tot dinadinsul să mă împiedice să citesc şi să-mi strice tot cheful. De scrimă nici nu-i păsa!

  — Cine a câştigat, noi sau ăilalţi?

  — Nimeni! i-am răspuns, fără să ridic capul.

  — Cee?

  Întotdeauna te silea să repeţi lucrurile.

  — N-a câştigat nimeni, i-am spus, aruncându-i o privire pe furiş, ca să văd ce tot făcea în dreptul scrinului.

  Se uita la poza fetei cu care umblam la Hew York, Sally Hayes. De când o primisem, cred că se uitase la nenorocita aia de fotografie de cel puţin cinci mii de ori. Şi, de câte ori o punea la loc, greşea şi o punea într-altă parte. O făcea dinadins. Se vedea cât de colo.

  — N-a câştigat nimeni? Cum asta?

  — Am uitat blestematele alea de florete şi tot echipamentul în metrou.

  Continuam să stau cu ochii pe carte.

  — În metrou, Dumnezeule! Vrei să spui că le-ai pierdut?

  — Ne-am urcat greşit într-alt metrou şi a trebuit să mă scol mereu şi să mă tot uit la o hartă nenorocită de pe perete!

  Se apropie de mine şi se aşeză în dreptul ferestrei, luându-mi lumina.

  — Ascultă, i-am zis. De când ai intrat, am citit de douăzeci