Oricine, în afară de Ackley, ar fi înţeles naibii aluzia. Oricine, dar el nu.

  — Crezi c-o să te pună să le plăteşti?

  — Nu ştiu, şi nu-mi pasă! Dar ce-ar fi să te aşezi pe un scaun sau undeva, Ackley, puştiule? Îmi iei toată lumina.

  Nu-i plăcea când i se spunea „puştiule”. Mie mereu îmi spunea că sunt un puşti nenorocit, fiindcă aveam şaisprezece ani, şi el avea optsprezece. Dar, când îi spuneam eu „puştiule”, se înfuria îngrozitor.

  Rămăsese ţintuit în mijlocul camerei. Era exact genul de om care nu se dădea la o parte din lumină când îl rugai. Până la urmă tot se dădea, dar când îl rugai se lăsa mult mai greu.

  — Ce naiba citeşti acolo? mă întrebă el.

  — Nu vezi? O carte!

  Puse mâna pe carte, întorcând-o ca să-i vadă titlul.

  — E bună?

  — Fraza pe care o citesc acum e grozavă.

  Când vreau, pot să fiu foarte ironic. Totuşi, n-a simţit aluzia. A început din nou să se plimbe prin cameră şi să apuce toate lucrurile mele şi ale lui Stradlater. În cele din urmă, am pus cartea jos pe podea. Degeaba încercai să citeşti. În prezenţa unui tip ca Ackley era imposibil.

  M-am lăsat cât am putut în fotoliu şi am început să-l privesc pe amicul Ackley cum se instalează comod, cum pune stăpânire pe camera mea. Călătoria la New York şi tot ce se întâmplase mă cam obosise, aşa că am început să casc. Apoi am început să fac pe nebunul. Mi se întâmplă uneori să fac pe nebunul, aşa, ca s-alung plictiseala. Mi-am întors şapca cu cozorocul în faţă şi pe urmă am tras-o peste ochi. Nu mai vedeam absolut nimic.

  — Auleu, mi se pare că orbesc! am strigat cu glas răguşit. Vai, mamă, ce întuneric e aici înăuntru!

  — Dumnezeule! Ai înnebunit? mormăi Ackley.

  — Mamă, măicuţă, dă-mi mâna! De ce nu-mi dai mâna?

  — Pentru Dumnezeu, lasă puştismele!

  Am început să bâjbâi primprejur ca un orb, dar fără să mă scol de pe scaun. Şi tot timpul spuneam:

  — Mamă, măicuţă, de ce nu-mi întinzi mâna?

  Făceam pe nebunul, bineînţeles. Uneori îmi place grozav să fac pe nebunul. Şi, pe urmă, ştiam că-l scot din sărite pe Ackley. Ackley mă făcea întotdeauna să devin sadic, chiar foarte sadic. În cele din urmă însă, m-am lăsat păgubaş. Mi-am întors din nou şapca cu cozorocul la spate şi m-am potolit.

  — A cui e asta? spuse Ackley.

  Ţinea în mână genunchiera colegului meu de cameră. Era în stare să pună mâna pe orice. Chiar şi pe un suspensor sau altceva. I-am spus că-i a lui Stradlater. Aşa că a aruncat-o pe pat. O luase de pe scrin, aşa că era normal s-o arunce pe pat.

  Apoi s-a aşezat pe braţul fotoliului lui Stradlater. Nu se aşeza niciodată în fotoliu, ci întotdeauna pe braţul fotoliului.

  — Unde naiba ai găsit şapca asta? întrebă el.

  — La New York.

  — Cât?

  — Un dolar.

  — Te-au jecmănit, îmi zise şi începu să-şi cureţe unghiile păcătoase cu un capăt de chibrit.

  Îşi curăţa mereu unghiile. De fapt, era nostim! Avea întotdeauna dinţii împuţiţi şi urechile îngrozitor de murdare, dar în schimb îşi curăţa mereu unghiile. Pesemne îşi închipuia că asta-l făcea să pară foarte îngrijit. Pe când îşi curăţa unghiile, se mai uită o dată la şapca mea.

  — Ce Dumnezeu, acasă purtăm pălării d-astea la vânătorile de cerbi. E o pălărie pentru vânătorii de cerbi!

  — Pe dracu, i-am răspuns.

  Apoi mi-am scos-o şi m-am uitat la ea. Am închis un ochi, de parc-aş fi vrut să ochesc ceva.

  — E o pălărie pentru vânătoarea de oameni, i-am spus, eu o pun când vânez oameni.

  — Bătrânii tăi ştiu că te-a dat afară?

  — Nu.

  — Da' unde naiba-i Stradlater?

  — La meci. Are întâlnire cu o fată.

  Am căscat. Căscam tot timpul. În primul rând pentru că era mult prea cald în cameră, şi căldura asta te toropea. La Pencey ori îngheţai de frig, ori mureai de cald.

  — Marele Stradlater, zise Ackley. Hei, ia dă-mi puţin foarfecă ta! O ai la îndemână?

  — Nu, am împachetat-o. E tocmai sus în dulap.

  — Scoate-o puţin! stărui Ackley. Am o pieliţă care mă supără şi vreau s-o tai!

  Puţin îi păsa dacă un lucru era împachetat sau dacă era sus în dulap. Totuşi, am scos-o şi i-am dat-o. Numai că, scoţând-o, era cât pe-aci să rămân lat. Când am deschis uşa dulapului, racheta de tenis a lui Stradlater, cu presă de lemn cu tot, mi-a căzut drept în cap. A făcut zdrang şi m-a durut de-am văzut stele verzi. Ackley, în schimb, s-a prăpădit de râs. Râdea cu vocea lui piţigăiată şi falsă şi a continuat să râdă tot timpul până am dat jos valiza şi am scos foarfecă. Aşa era Ackley, când vedea câte un tip căruia îi cădea un bolovan sau altceva în cap, făcea pe el de ris.

  — Da' ştii c-ai umor, nu glumă, puştiule, i-am zis. Ştiai? I-am întins foarfecă. Nu vrei să mă iei ca impresar? Dacă nu te vâr într-o emisie la radio, să-mi spui mie ce-oi vrea!

  M-am aşezat din nou în fotoliu, şi el a început să-şi taie ghearele.

  — Ce-ar fi să faci treaba asta deasupra mesei? i-am spus. Taie-le deasupra mesei, auzi? N-am nici un chef, la noapte, să mă înţep în unghiile tale împuţite.

  Dar a continuat să le semene pe jos. Halal educaţie, n-am ce zice!

  — Cu cine are întâlnire Stradlater? m-a întrebat el.

  Îi ţinea întotdeauna cont cu cine se întâlneşte, cu toate că nu putea să-l sufere.

  — Nu ştiu. Da' de ce?

  — Fără nici un motiv. Mamă, ce