— În schimb, el pe tine te iubeşte la nebunie. Mi-a spus că, după părerea lui, eşti un prinţ!

  Când fac pe nebunul, mi se întâmplă destul de des să numesc oamenii „prinţi”. Mă distrează. Şi, mă rog…

  — Se uită de sus la oameni, dădu să explice Ackley. Nu pot să-l sufăr. E un porc! Îşi închipuie că…

  — Ascultă, poate totuşi te hotărăşti să-ţi tai unghiile deasupra mesei? i-am spus. Pân-acum te-am rugat de cel puţin cincizeci de ori să…

  — Umblă mereu cu nasul pe sus, spuse Ackley. După mine, porcu' nici măcar nu-i deştept. Dar se crede. Crede că-i cel mai…

  — Ackley! Pentru Dumnezeu, fii, te rog, amabil şi taie-ţi unghiile deasupra mesei! Te-am rugat de cincizeci de ori!

  Şi într-adevăr, ca variaţie, începu să-şi taie unghiile deasupra mesei. Dar nu se supunea niciodată decât după ce răcneai la el.

  L-am privit un timp. Apoi i-am spus:

  — Eşti furios pe Stradlater fiindcă ţi-a spus c-ar fi bine să te mai speli din când în când pe dinţi. N-a vrut să te jigneascĂ. Nu e bine că ţi-a spus-o în gura mare, dar de jignit, n-a vrut să te jignească. A vrut doar să te facă să înţelegi că ai arăta şi te-ai simţi mai bine dacă ai încerca să te speli măcar din când în când pe dinţi.

  — Mă spăl! Nu mă lua cu d-astea!

  — Nu, nu te speli. Te-am urmărit şi am văzut că nu te speli! i-am spus.

  Dar nu i-am spus-o cu răutate. Într-un fel, mi-era chiar milă de el. Adică înţeleg foarte bine că nu e plăcut să ţi se spună că nu te speli pe dinţi.

  — Stradlater e simpatic. E mai simpatic decât ţi se pare, i-am spus eu. Tu nu-l cunoşti. Asta-i nenorocirea!

  — Dar tot spun că-i un porc! Un porc încrezut!

  — E încrezut, dar în unele privinţe e foarte generos. Zău că e! Uite, să zicem de exemplu că Stradlater poartă într-o zi o cravată sau ceva care-ţi place ţie. Hai să zicem o cravată. Şi ţie îţi place cravata asta la nebunie… Îţi dau doar un exemplu… Ştii ce-i în stare să facă? S-o ia de la gât şi să ţi-o dea ţie. Zău că da. Sau… ştii ce-ar fi în stare să facă? Ar lăsa-o pe patul tău sau, mă rog, undeva… În orice caz, ţi-ar dărui-o. Pe când alţii s-ar mulţumi să…

  — Aiurea! spuse Ackley, dac-aş avea banii lui, aş face şi eu la fel.

  — Ba n-ai face-o, i-am spus, dând din cap. N-ai face-o, Ackley, puştiule. Dac-ai avea banii lui ai fi cel mai mare…

  — Isprăveşte o dată cu „puştiule”. Ce dracu'! Sunt destul de bătrân să-ţi fiu tată.

  — Ba nu eşti.

  Mamă, tare mă mai enerva uneori, nu scăpa niciodată prilejul să-ţi aducă aminte că are optsprezece ani şi tu n-ai decât şaisprezece.

  — În primul rând că nici nu te-aş lăsa să intri în familia mea, i-am spus.

  — În orice caz să nu te mai prind că-mi spui…

  În clipa aceea, se deschise uşa şi amicul Stradlater dădu buzna în odaie. Părea foarte grăbit. Întotdeauna era foarte grăbit. Totul la el avea o importanţă capitală. S-a apropiat de mine şi mi-a dat, cică în glumă, o palmă pe fiecare obraz, ceea ce te poate scoate din sărite.

  — Ascultă, m-a întrebat, te duci undeva astă-seară?

  — Nu ştiu. S-ar putea. Dar ce naiba se întâmplă afară, ninge?

  Era plin de zăpadă pe haine.

  — Ninge! Ascultă, dacă nu te duci nicăieri, ce-ar fi să-mi împrumuţi scurta ta?

  — Cine a câştigat? am întrebat eu.

  — Abia s-a terminat prima repriză! Dar plecăm. Spune drept, ai nevoie de scurtă, sau nu? Pe a mea, aia de flanelă gri, am pătat-o. Am vărsat nu ştiu ce pe ea.

  — Nu, dar nu vreau să mi-o lărgeşti cu umerii tăi păcătoşi, am spus eu.

  Era înalt cam cât mine, dar cântărea de două ori mai mult şi era foarte lat în umeri.

  — Nu ţi-o lărgesc, spuse, repezindu-se la dulap. Ce se mai aude, băiete? îl întrebă el pe Ackley.

  Era, cel puţin, amabil, nu era el chiar sută-n sută sincer când se arăta prietenos faţă de Ackley, dar măcar spunea întotdeauna bună ziua şi aşa mai departe.

  Ackley, auzind întrebarea lui Stradlater, scoase un soi de mormăit. N-avea nici un chef să-i răspundă, dar era prea laş să nu mormăie ceva. Apoi mi-a spus:

  — Plec. Ne mai vedem noi.

  — Bine, i-am răspuns.

  N-aş putea spune că plângea nimeni când se hotăra în sfârşit să se care de undeva.

  Stradlater îşi scoase haina şi cravata şi tot.

  — Poate c-ar fi bine să mă bărbieresc la iuţeală, îmi zise.

  Avea o barbă destul de deasă. Zău că avea.

  — Unde-ai lăsat fata? îl întrebai.

  — Aşteaptă în clădirea de alături.

  Ieşi din cameră, cu aparatul de ras şi prosopul în mână. Fără cămaşă, în pielea goală. Întotdeauna umbla aşa, căci se credea foarte bine făcut. Şi chiar era. Asta trebuie s-o recunosc.

  Capitolul 4

  N-AVEAM NIMIC SPECIAL DE FĂCUT, AŞA CĂ M-AM DUS JOS la spălător şi am stat cu el de vorbă în timp ce se bărbierea. Eram singuri, căci ceilalţi se aflau încă la meci. Era o căldură ca-n iad, şi toate ferestrele se aburiseră. De-a lungul peretelui erau vreo zece chiuvete. Stradlater se rădea la cea din mijloc. M-am cocoţat pe cea de lângă el şi am început să deschid şi să-nchid robinetul de apă rece – ăsta-i un tic nervos de-al meu. Stradlater se bărbierea fluierând Song of India. Fluiera întotdeauna strident şi fals şi alegea întotdeauna bucăţi grele, chiar şi pentru cei