Cărți «J. D. Salinger cărți de filosofie online gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Vă amintiţi că vă spuneam de Ackley că era îngrozitor de neglijent. Ei bine, aşa era şi Stradlater, dar în alt sens. La Stradlater murdăria era mai ascunsă. Aşa, pe dinafară, arăta foarte bine. Dar să fi văzut de exemplu aparatul lui de ras. Era veşnic ruginit şi plin de spumă uscată, de firişoare de păr şi de murdărie. Nu-l curăţa niciodată. E drept c-arată întotdeauna bine, după ce se aranja, dar dacă ajungeai să-l cunoşti cum îl cunoşteam eu, îţi dădeai seama că, de fapt, era neglijent şi murdar. Motivul pentru care se ferchezuia şi ţinea să arate cât mai bine era că se iubea la nebunie. Se credea tipul cel mai bine din toată emisfera vestică. Era frumos – adevărat —, dar avea genul acela de frumuseţe care-i făcea pe părinţi, atunci când îi vedeau poza în albumul de fotografii, să te întrebe: „Băiatul ăsta cine-i?” Vreau să spun că frumuseţea lui era o frumuseţe de album. Cunoşteam o grămadă de băieţi la Pencey care, după părerea mea, erau mult mai frumoşi decât Stradlater, dar în poze nu ieşeau atât de bine ca el. Păreau c-au nasul mare sau urechile blege. Lucrul acesta l-am băgat de seamă de mii de ori.
Stăteam deci pe chiuvetă lângă Stradlater, care se bărbierea, şi tot deschideam şi închideam robinetul. Îmi păstram şapca roşie de vânătoare pe cap, cu cozorocul la spate… Tare-mi plăcea şapca asta! Îmi plăcea la nebunie…!
— Ascultă, spuse Stradlater. Vrei să-mi faci un mare serviciu?
— Ce serviciu? l-am întrebat fără prea mare entuziasm.
Mereu te ruga să-i faci câte un mare serviciu. Tipii ăştia frumoşi, care se cred buricul pământului, te roagă tot timpul să le faci câte un mare serviciu. Şi asta numai şi numai pentru că se iubesc la nebunie şi îşi închipuie că nu se poate să nu-i iubeşti şi tu şi că mori să le faci servicii. Într-un fel, e amuzant!
— Te duci undeva astă-seară? m-a întrebat el.
— Poate că da, poate că nu. Nu ştiu. Dar de ce?
— Până luni trebuie să citesc vreo sută de pagini la istorie. Ce-ar fi să-mi scrii tu compunerea la engleză? Dacă nu predau porcăria asta până luni sunt în pom, d-asta te şi rog! Ce zici?
Adevărată ironie a soartei. Zău că da.
— Când te gândeşti că pe mine m-au dat afară din şcoala asta blestemată, i-am spus, şi tu vrei să-ţi scriu o blestemată de compunere?
— Da, ai dreptate. Dar totuşi, dacă nu mi-o scrii sunt în pom. Fii băiat bun. Fii un băiat de zahăr! Hai zău! O scrii?
Nu i-am răspuns imediat. Pe leprele astea, cum e Stradlater, e bine să le ţii puţin în şah.
— Despre ce trebuie să scrii? l-am întrebat.
— Despre orice. Numai descriere să fie. Descrie o cameră, o casă. Sau un loc unde ai stat odată sau orice lucru pe care-l cunoşti. Ştii tu… Numa' să fie cât mai descriptiv!
Şi-n timp ce vorbea trase un căscat, de-am crezut c-o să i se rupă fălcile. Şi ăsta-i unul din lucrurile care mă scârbesc îngrozitor. Adică, vine unul şi-ţi cere un blestemat de serviciu, şi, în timp ce ţi-l cere, cască.
— Numai să n-o faci prea bună, adăugă el, asta-i tot. Porcul de Hartzell e de părere că eşti un as la engleză şi ştie că stăm în aceeaşi cameră. Deci, nu pune chiar toate virgulele şi punctele unde trebuie.
Ăsta-i alt lucru care mă scârbeşte. Tu ai talent la scris şi vine unul şi începe să-ţi vorbească despre virgule, Stradlater proceda întotdeauna aşa. Voia să te facă să crezi că singurul motiv pentru care compunerile lui erau proaste era pentru că punea toate virgulele aiurea. Din punctul ăsta de vedere, semăna puţin cu Ackley. Am stat odată lângă Ackley la un meci de baschet. Aveam un tip grozav în echipă, unul Howie Coyle, care băga mingea-n coş de la mijlocul terenului, şi nici măcar nu atingea panoul sau mai ştiu eu ce. Ei bine, tot timpul meciului, Ackley mi-a repetat că Howie Coyle avea exact statura potrivită pentru baschet. Doamne, ce silă mi-e de lucrurile astea!
După un timp, m-am săturat să stau pe chiuvetă, aşa că m-am dat jos şi-am început să bat step, numai aşa, de banc. Mă distra. De fapt, nu prea ştiu să bat step, dar spălătorul era pardosit cu piatră, şi era potrivită pentru step. Am început să imit un actor pe care-l văzusem într-un film. Într-o comedie muzicală. Pentru mine, filmele-s ca sarea-n ochi, dar mă distrează grozav să-i imit pe actori. Stradlater mă privea prin oglindă în timp ce se rădea. Mie atât mi-a trebuit. Îmi place să am public. Sunt un exhibiţionist.
— Sunt fiul afurisitului de guvernator, i-am zis. Şi băteam step ca un nebun prin spălător. Şi nu vrea să mă lase să mă fac dansator, vrea să mă trimită la Oxford. Dar stepul ăsta blestemat mi-a intrat în sânge.
Stradlater începu să râdă. Nu se poate spune că n-avea oarecare simţ al umorului.
— Astă-seară e premieră la Ziegfeld Follies12. Începusem să-mi pierd suflul. De fapt, am răsuflarea foarte scurtă. Actorul care joacă rolul principal nu mai poate continua. E beat ca un porc! Atunci pe cine să-l pună în locul lui? Pe mine! Pe fiul afurisitului de guvernator.
— Unde ai găsit şapca asta? întrebă Stradlater.
Se referea la şapca mea de vânătoare. O vedea atunci pentru prima dată.
Oricum, îmi pierdusem suflul, aşa că am renunţat să mai fac pe nebunul. Mi-am scos şapca şi m-am uitat la ea pentru a nouăzecea oară.
— La Mew York, azi-dimineaţă. Am dat un dolar pe ea. Îţi place?
Stradlater dădu din cap şi zise:
— Lux.
Voia doar