patrulea volum pe care-l arunc pe piaţă ca să atrag atenţia că exprimarea în spaţiul public românesc suferă crâncen. Înaintea lui au apărut, din 2006 încoace, Fie-ne tranziţia uşoară (perle româneşti), Mi-e rău la cap, mă doare mintea (noi perle de tranziţie) şi Muşte pe parbrizul vieţii (nou catalog de perle). M-a interesat, desigur, primirea de care s-a bucurat fiecare dintre aceste cărţi. Nimic mai normal, fiecare autor e curios să ştie cum îl întâmpină cititorii.

În ce mă priveşte, observaţiile au adus la pachet o veste bună şi o alta proastă. Vestea bună a fost cifra de vânzări – răsplătitoare de fiecare dată. Vestea proastă a venit învăluită în abur de tristeţe şi a vizat felul cum a râs lumea de inepţiile antologate. Veselia publicului a fost, în multe cazuri, epidermică. Oamenii au hohotit fără să cadă pe gânduri. I-a pufnit râsul în metrou, în tren, în avion sau pe plajă şi singura lor grijă a părut să fie privirea intrigată a vecinului. Din păcate, prea puţini au ajuns la subtonul de nelinişte, de gravitate şi până la urmă de exasperare care compune concluzia nescrisă a acestor cărţi.

Le iau pe rând, le recitesc, le mai parcurg o dată argumentul inaugural. Şi chiar dacă nu mă simt străbătut de pasiunea autocitării, mi se pare nimerit să reiau, în deschiderea de la Noi vorbim, nu gândim, câteva rânduri din precedentele culegeri de perle. Iată ce scriam, de pildă, în „Lămurirea“ care deschide Fie-ne tranziţia uşoară (perle româneşti):

Limba română e, poate, singurul persecutat al tranziţiei care nu-şi va găsi dreptatea nicăieri. Fiecare dintre noi se poate adresa unor instanţe de la care să aştepte o decizie favorabilă. Prin contrast, limba română nu are acces la actul de justiţie sau la gestul reparatoriu. Ea nu se va deplasa cu jalba în proţap la tribunal. Nu va ajunge, aninată de-o ultimă nădejde, fie ea cât de străvezie, la Strasbourg, Haga, Lausanne sau Geneva. Nu. Limba română va fi schingiuită mai departe, până când se va transforma într-un martir agasat de propriul supliciu. Va suporta agresiuni, va îndura pervertiri şi degradări, va fi poligonul de încercare în care un nou tip de torţionar îşi va verifica arsenalul înainte de-a trece la fapte. […] Parcă nicicând nu s-a vorbit atât de neglijent şi de prost ca în România ultimilor ani.

Un an mai târziu, în 2007, reveneam cu Mi-e rău la cap, mă doare mintea (noi perle de tranziţie) şi notam:

O ţară unde lumea vorbeşte şleampăt nu se poate comporta coerent. Un loc în care televiziunea pune în circulaţie gângavi revanşarzi, peltici mintal, păpuşi decerebrate şi atleţi ai uitatului pe gaura cheii pierde statornic şansa revirimentului. O populaţie care crede că autocenzura verbală şi cenzura ideologică sunt sinonime pune limba română în imposibilitatea de-a se apăra. O lume lipsită de proprietatea termenilor, dar capabilă să vorbească în clişee de la răsăritul la apusul soarelui împinge româna într-un subsol igrasios, fetid şi cotropit de beznă. […] România este de o bună bucată de vreme un spaţiu în care criteriul reprezentativităţii e neglijat metodic, ceea ce face posibilă ivirea unei pletore de vietăţi bucuroase să funcţioneze pe linia minimei rezistenţe.

În fine, anul trecut, în deschiderea volumului Muşte pe parbrizul vieţii (nou catalog de perle), făceam următoarele observaţii:

E o carte care măsoară, cum au făcut şi celelalte colecţii de perle, amploarea derivei în care a intrat discursul public. Iar din acest unghi ea poate fi privită ca un document neconvenţional. Ca dovadă a unui masacru despre care n-o să se scrie în ziare şi n-o să se vorbească la televizor sau în pieţele publice. Sau, de ce nu?, ca semnătură a unor oameni care, zi de zi şi an de an, au fost torţionarii nepedepsiţi ai limbii române. Au chinuit-o, şi-au bătut joc de ea, au sluţit-o, au înnoroiat-o cu aplomb, cu rânjete lubrice şi – de cele mai multe ori – cu nepăsare.

Dacă e uşor să constaţi efectul, n-ar trebui să fie greu nici să descoperi cauza. Iar în ce priveşte degradarea discursului public, cauza ţine în principal de felul cum e privită astăzi şcoala de o bună parte a românilor. Curentul de gândire care a văzut în şcoală, la începutul anilor nouăzeci, un instrument de propagandă ceauşistă a câştigat, în mod surprinzător, adepţi. Din instrument de formare şi instruire, şcoala s-a trezit victima unei demonizări perfide. Această concepţie s-a aliat ulterior cu o alta la fel de păguboasă, pe care a propus-o înţelepciunea gospodinelor de mahala: „Unde-i şcoală multă e şi prostie multă.“ Or, nimeni nu vrea să fie prost în România tranziţiei.

Apariţia primelor antimodele în studiourile de televiziune a dus la o modificare de optică în privinţa şcolii. Şcoala a ajuns să nu mai fie considerată opresivă, ci pur şi simplu inutilă. Am intrat astfel în zodia „lacebunului“: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Dar un loc pe canapeaua lui Capatos? Cât câştigă Mariana Mihuţ pe lângă Anamaria Prodan? Dar Cristian Mandeal pe lângă Leo de la Strehaia? Păi se compară? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa!

Acelaşi dispreţ pentru şcoală şi cultură face posibilă şi atitudinea ultrapermisivă faţă de cea mai înjositoare formă de furt din câte există pe lume: furtul de idei, de gânduri