şi de fraze. În loc să indigneze, plagiatul scoate la lumină îngăduinţa bleagă a comunităţii. În loc să se revolte, cetăţeanul de pe stradă practică un soi de clemenţă cleioasă: „Hai, dom’le, că n-a dat în cap la nimeni.“ Înclinaţia spre relativizare (dublată de o întristătoare anemie etică) face posibile elanurile academice ale infractorilor care îşi clocesc ieşirea din puşcărie înainte de termen. Dacă nu ne deranjează un prim-ministru care şterpeleşte o sută de pagini, de ce ne-ar deranja că, odată întemniţat, un fost profesor de sport scrie într-un an de detenţie mai mult decât a scris Nicolae Iorga într-unul de libertate? Şi ce dacă a luat cu ambele mâini dintr-o lucrare de masterat pe o temă de nişă? Şi ce dacă a fost descoperit? Şi ce dacă, înainte de darea în vileag, judecătorii au dispus eliberarea înainte de termen a infractorului pe temeiul că, pe durata detenţiei, a mai comis o infracţiune? Să fim indulgenţi. E plagiat, nu crimă.

Pusă la colţ imediat după 1990 şi învinovăţită de-a fi făcut jocurile ideologice ale puterii, şcoala românească nu pierde, pe de altă parte, ocazia autosabotării. Incompetenţa, traficul de diplome şi titluri, doctoratele false, catedrele acordate pe pile, laxitatea criteriilor şi o mulţime de alte elemente fac din învăţământul actual un spaţiu al improvizaţiei şi al experimentului. Faptul că învăţământul românesc are la rândul lui miniştri plagiatori nu mai miră în aceste condiţii. La urma urmei, premierul vinovat de acelaşi lucru e absolvent al Facultăţii de Drept, unde se presupune că a studiat legile şi utilitatea respectării lor. Pe de altă parte, felul cum se exprimă anumiţi profesori şi indigenţa lor buimăcitoare explică până la un punct (fără să scuze, totuşi) nivelul scăzut al elevilor şi recolta de inepţii culese din lucrările de la bacalaureat. Când instructorul e nepregătit, nu poţi emite pretenţii faţă de cel instruit. Când profesorul nu are orizont şi lecturi, ce mai e de aşteptat din partea elevului?

Spun asta fiindcă, la fel ca în Muşte pe parbrizul vieţii, şi aici, în Noi vorbim, nu gândim, există un capitol dedicat inepţiilor scrise de elevi la bacalaureat. Şi de data asta cititorul va da peste formulări zguduitoare. (Iată un exemplu: „După titlu, poezia Zdreanţă părea să fie despre o curvă, dar este despre un câine care punea botul la ouă.“) E însă bine de ţinut minte că asemenea lufturi n-ar fi posibile (sau măcar ar fi rare) în condiţiile în care profesorul ar fi stăpân pe meserie şi pe situaţie. Or, dacă arunci o privire pe lucrările de definitivat ale unor oameni de la catedră, îţi dai seama de dimensiunea dezastrului. Căci iată cum se exprimă unii dintre profesorii noştri în lucrările prin care încearcă să obţină confirmarea în învăţământ:

Eminescu şi Creangă mergeau la puştoaice, după miere, erau iubitori de frumos prin satele Moldovei, unde se dezvoltau în mod absolut natural femei splendide, neştiutoare de carte.

Râurile şi apele care îşi desfăşoară curgerea pe teritoriul României vin din subteran către suprafaţă şi au locuri bine stabilite prin care susură, numite bazine. Aceea e matca lor.

Mihail Cogălniceanu (sic!) a dat drumu’ la ţigani din lesă, că părea la vremea aia o idee bună, nu ca azi. I-a zis şi Alexandru Ioan Cuza: Bă, nu e bine.

În istoria românilor mişună specii târâtoare de politicieni. Au împuşcat, au jefuit şi pe toţi i-a unit furăciunea. Dar nici unul nu a avut ce să facă pentru ţară, se rostogoleşte în groapă Burebista de ruşine.

Munţii Carpaţi se împart în mai multe bucăţi. Au ape şi podişuri şi ţin până unde începe câmpia.

E uşor de imaginat cum arată absolvenţii de liceu care beneficiază de asemenea profesori. E la fel de uşor de înţeles felul în care, halucinaţi de ideea unei cariere în media, o parte din aceşti absolvenţi ajung moderatori sau crainici ai posturilor de televiziune. Iar aici unii înoată în confuzie, pe când alţii mimează competenţa. În ambele cazuri, rezultatele sunt catastrofale. Am încă vie în memorie o emisiune de la Realitatea TV, unde o domnişoară îşi descosea invitatul pe tema pericolelor pe care le provoacă erupţiile vulcanice (vulcanul islandez Eyjafjallajökull tocmai îşi dăduse în petic în 2010). Mai ţineţi minte?

— Domnule profesor, cât de îngrijoraţi trebuie să fim pentru aceste erupţii? E cazul să ne simţim ameninţaţi?

— Domnişoară, avem cea mai cunoscută situaţie a erupţiei Vezuviului din Antichitate, când două oraşe au dispărut.

— Sodoma şi Gomora...

— Pompeii şi Herculaneum.

— A!

Acelaşi post de televiziune (perseverare diabolicum) le-a oferit privitorilor informaţia, retrasă ulterior de pe site, potrivit căreia în „librăria Shakespeare“ din Paris ar putea fi văzute maşinile de scris ale câtorva autori iluştri, printre care, ţineţi-vă bine, William Shakespeare. După o asemenea gogomănie, Realitatea TV ar fi fost capabilă să susţină absolut orice. Şi asta a şi făcut, din moment ce, după doar câteva zile, pe site-ul său se lăfăia un pont turistic de toată frumuseţea referitor la cafeneaua Phill din Viena, unde „poţi servi (sic!) micul dejun 24 din 24“. Dac-ar exista examene de bacalaureat şi pentru posturile de televiziune, tare mă tem că peisajul ar sărăci brusc.

În ce priveşte titlul Noi vorbim, nu gândim, el merită două vorbe pentru cititorii tineri. Titlul acesta trimite la „Noi muncim, nu gândim“, una dintre cele trei lozinci scornite de muncitorii de la IMGB cu prilejul incursiunii făcute în Piaţa Universităţii pe data de 13 iunie 1990, pentru a se răfui cu protestatarii din piaţă (celelalte două lozinci erau „IMGB face ordine“ şi