biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Corneliu Zelea Codreanu Free Download .Pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Corneliu Zelea Codreanu Free Download .Pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 2 3 ... 128
Mergi la pagina:
în care şi-au acumulat nădejdile de nimicire a mişcării legionare, toate frământările şi toate sforţările disperate, rămân încercări zadarnice. Legionarii nu mor. Drepţi, nemişcaţi, neînvinşi şi nemuritori, privesc pururea biruitori la toate zvârcolirile urii neputincioase.

  Îmi este indiferentă părerea pe care ar putea s-o aibă lumea nelegionară şi nu mă interesează efectele pe care ele l-ar avea în acea lume.

  Eu vreau ca voi, soldaţi ai unor alte orizonturi româneşti, citind aceste amintiri să recunoaşteţi în ele propriul vostru trecut şi să vă aduceţi aminte de luptele voastre. Să retrăiţi suferinţele îndurate şi loviturile primite pentru neam. Să vă umpleţi inimile de foc şi de hotărâre în lupta grea şi dreaptă, în care v-aţi încleştat şi din care avem cu toţii poruncă de a ieşi: biruitori sau morţi. La voi mă gândesc când scriu. La voi, acei care veţi trebui să muriţi, primind cu seninătatea strămoşilor Thraci, botezul morţii. Şi la voi, acei ce veţi trebui să păşiţi peste morţi şi mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale Românilor.

  PĂŞIND ÎN VIAŢĂ.

  MARTIE 1919

  ÎN PĂDUREA DOBRINA.

  În primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înălţimile din jurul Huşului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.

  Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deşi viaţa noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalţi de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească, şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare, şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era această pădure un colţ al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulţi duşmani îşi găsiseră moartea. Am hotărât să ne procurăm arme şi muniţii, să păstrăm un secret desăvârşit, să facem recunoaşteri şi exerciţii de luptă în pădure şi să găsim o formă care să mascheze intenţia noastră.

  Forma am găsit-o uşor şi în scurt timp am pus-o în practică: o societate cultural-naţională a elevilor liceului din Huşi, căreia i-am dat numele: „Mihail Kogălniceanu”. Ea a fost aprobată de direcţiunea liceului. Au început şezători şi conferinţe în oraş. În public tratam obişnuitele subiecte, dar în pădure făceam exerciţii de luptă. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo două săptămâni ne adunasem tot ce ne trebuia.

  Era în timpul acela o stare de haos în ţară, pe care noi deşi copii, abia trecuţi de 18 ani, o înţelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revoluţiei bolşevice care se desfăşura în toiul ei la câţiva paşi de noi. Ţărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar complect dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezistenţă. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presa jidănească, şi în general de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare anti-româneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai aştepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât de soarta noastră ca neam.

  În atari împrejurări, frământaţi de gânduri şi tremurând de grija vieţii şi libertăţii ţării noastre abia unită, în urma unui greu război, a încolţit în mintea noastră de tineri ideea unei acţiuni care ne-a adus la jurământul din pădurea Dobrinei.

  Făcusem cinci ani de liceu militar la Mănăstirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul şi sub ochiul cercetător al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului şi apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul şcolii, a Căpitanului Virgil Bădulescu, a Locotenentului Emil Pălăngeanu şi sub îndrumarea profesorilor, mi-am făcut o severă educaţie ostăşească şi mi-am căpătat o sănătoasă încredere în puterile mele.

  De altfel, educaţia militară de la Mânăstirea mă va urmări toată viaţa. Ordinea, disciplina şi ierarhia turnate la o vârstă fragedă în sângele meu, alături de sentimentul demnităţii ostăşeşti, vor forma un fir roşu de-a lungul întregii mele activităţi viitoare.

  Tot aici am fost învăţat să vorbesc puţin, fapt care mai târziu mă va duce la ura contra vorbăriei şi a spiritului retoric. Aici am învăţat să-mi placă tranşeea şi să dispreţuiesc salonul.

  Noţiunile de ştiinţă militară căpătate acum mă vor face să judec mai târziu totul prin prisma acestei ştiinţe.

  Iar cultul sentimentului demnităţii de om şi de ostaş, în care m-au crescut ofiţerii, îmi va crea greutăţi şi mă va expune la suferinţe, într-o lume lipsită adesea şi de onoare şi de simţul demnităţii.

  Vara lui 1916 am petrecut-o acasă la Huşi.

  Tatăl meu era concentrat de doi ani şi plecat cu regimentul în Carpaţi.

  Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând şi închinându-se, mi-a spus: „Scoală, că trag clopotele la toate bisericile”. Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înţeles că s-a decretat mobilizarea şi că în acel moment armata română a trecut munţii.

  Cuprins de emoţie, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasă după tatăl meu, împins de dorul de a fi şi eu printre luptătorii de pe front. În sfârşit, după multe peripeţii, am ajuns la acelaşi regiment în care era şi tatăl meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe

1 2 3 ... 128
Mergi la pagina:


Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾