Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regimentului a refuzat să mă primească voluntar. Totuşi am luat parte la înaintarea şi retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatăl meu a căzut rănit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în faţa inamicului care înainta. Deşi rănit, a refuzat să se lase evacuat conducându-şi compania tot timpul retragerii şi apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz.

  Într-o noapte pe la ora două, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofiţerii îşi inspectau în tăcere de mormânt trupele masate pe şosea.

  Tatăl meu fusese chemat de colonel. Revenind după puţin timp îmi spune: „N-ar fi bine să te întorci tu acasă? Noi o să intrăm în lupte şi nu e bine să murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă cu şase copii mici, fără nici un sprijin. Şi Colonelul m-a chemat şi mi-a spus că nu vrea să-şi ia răspunderea rămânerii tale pe front”.

  Simţeam că e cu sufletul îndoit: ezita să mă lase în miezul nopţii singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferată.

  Observând insistenţa lui, am predat carabina şi cele două cartuşiere şi în timp ce coloanele regimentului păşeau înainte, pierzându-se în liniştea şi întunericul nopţii, eu am rămas singur pe marginea unui şanţ, luându-mi apoi drumul către vechea frontieră.

  Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Şcoala Militară de Infanterie, de la Botoşani, cu acelaşi gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educaţia şi cunoştinţele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activă a Şcolii Militare. Cei patru ofiţeri distinşi: Colonelul Slăvescu, Căpitanul Ciurea, Locotenentul Florin Rădulescu şi Maiorul Şteflea, mi-au îndrumat paşii pe căile luptelor şi al sacrificiilor pentru ţară.

  Şi acum, după un an – 1919 – era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram răspândiţi pe la casele noastre.

  Tatăl meu, profesor de liceu, a fost o viaţă întreagă luptător naţionalist. Bunicul meu a fost pădurar, străbunicul tot pădurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restrişte, neamul codrilor şi al munţilor. De aceea educaţia ostăşească şi sângele din vine imprimau acţiunii de la Dobrina – naivă ca manifestare – o notă de seriozitate pe care vârsta noastră fragedă n-ar fi presupus-o.

  În acele momente, noi simţeam în inimi, sfatul şi experienţa lor, prezenţa şirurilor de strămoşi, care au luptat pentru Moldova pe aceleaşi cărări nepătrunse de duşmani.

  LA UNIVERSITATEA DIN IAŞI.

  SEPTEMBRIE 1919

  Vara a trecut. În toamnă mi-am dat bacalaureatul şi grupul nostru s-a despărţit îndreptându-se fiecare spre universităţi.

  De la Dobrina nu ne-au rămas decât amintirile de a ne apăra ţara în contra valurilor de vrăjmăşie care se ridicau ameninţătoare şi dinlăuntru şi din afara hotarelor.

  Plecam din Huşi în momentul acestei răspântii pentru fiecare tânăr, înscrierea la universitate, mult aşteptata înscriere la universitate! Ca pregătire aveam bagajul de cunoştinţe pe care mi-l dăduse liceul. Literatura de senzaţie, de pervertire sufletească ce astăzi ocupă un loc important în procesul de formaţie al elevului de liceu – spre nenorocirea lui – eu n-am gustat-o. Pe lângă literatura firească a clasicilor români citisem toate articolele din „Semănătorul” şi „Neamul Românesc” ale lui N. Iorga şi A. C. Cuza. Tatăl meu le avea în nişte lăzi, în podul casei. În ceasurile libere, mă suiam acolo şi mă ocupam cu acest soi de literatură. Esenţa acestor articole cuprindea manifestarea într-o formă înaltă, a celor trei idealuri de viaţă ale poporului român: 1) Unirea tuturor Românilor.

  2) Ridicarea ţărănimii prin împroprietărire şi drepturi politice.

  3) Rezolvarea problemei jidăneşti.

  Două maxime însoţeau manşeta tuturor publicaţiilor naţionaliste din acea vreme: „România Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor.” N. Iorga „Naţionalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a naţionalităţii.” A. C. Cuza.

  Cu mare evlavie mă apropiam de Iaşiul pe care nu era român să nu-l iubească, să nu-l înţeleagă sau măcar să nu dorească a-l vedea.

  Multe oraşe din Moldova au câte o fărâmă de glorie. Nu putem pronunţa numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Albă, Soroca, fără ca să nu ne simţim sufletul răscolit.

  Deasupra tuturor însă se ridică Suceava şi Iaşiul.

  Suceava cetatea lui Ştefan cel Mare, Iaşiul oraşul lui Cuza Vodă.

  Oraşul unirii de la 1859, care prin înfiinţarea Universităţii, devine oraşul tinereţii şi a celor mai curate aspiraţii ale ei.

  În Iaşi au trăit: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Găvănescul.

  Aici luminează ca un far, la catedra de Economie Politică, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o şcoală a naţionalismului; Iaşiul, oraşul marilor avânturi româneşti, al înălţimilor, al idealurilor, al aspiraţiunilor noastre naţionale. Mare prin durerile de la 1917, când aici şi-a găsit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 oraşul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul său şi mare prin tragedia lui prezentă – căci oraşul celor patruzeci de biserici – moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidănească. Iaşiul zidit pe şapte dealuri, ca Roma, este şi rămâne cetatea eternă a românismului.

  Câte amintiri glorioase!

  Aici s-au auzit pentru prima dată răsunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri: „Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română”

  Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iaşului tăcut, cu chemări nepătrunse şi cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintaşi. Studentul ieşean, în liniştea nopţii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile întortocheate şi străine ale Iaşiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă: „Cine-a îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia şi neamul nemernicia.”

  De acest oraş mă apropriam, cu adâncă evlavie, în toamna lui 1919 atras