M-am înscris la Facultatea de Drept.

  Universitatea ieşeană, întreruptă în timpul războiului, se redeschisese de un an. Studenţii vechi, întorşi acum de pe front, păstrau linia tradiţiei naţionaliste a vieţii studenţeşti dinainte de război. Erau împărţiţi în două tabere: una sub conducerea lui Lăbuşcă de la Litere şi alta sub aceea a lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus ca număr, era copleşit de masa imensă a studenţilor jidani veniţi din Basarabia, toţi agenţi şi propagatori ai comunismului.

  Profesorii Universităţii, afară de un grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Găvănescul şi Corneliu Şumuleanu , erau părtaşii aceleaşi idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponenţii majorităţii, rostise chiar lapidar în plin senat al României: „ Lumina vine de la Răsărit”, adică de peste Nistru.

  Această atitudine a profesorilor care considerau ca „barbarie” orice idee şi notă naţionalistă, a avut ca efect dezorientarea totală a studenţilor. Unii susţineau bolşevismul pe faţă, alţii – cei mai mulţi – spuneau: „ Orice s-ar zice, a trecut timpul naţionalismului, omenirea merge spre stânga”. Grupul Lăbuşcă a alunecat de-a binelea în direcţia aceasta. Grupul Nelu Ionescu, căreia mă afiliasem şi eu, s-a risipit cu timpul în urma unor alegeri din care ieşisem înfrânţi.

  Înaintarea acestor idei antiromâneşti, susţinută de o masă compactă de profesori şi studenţi şi încurajată de toţi duşmanii României întregite, nu mai găsea în lumea studenţească nici o rezistenţă românească. Câţiva care mai încercam să rămânem pe poziţie eram învăluiţi într-o atmosferă de dispreţ şi duşmănie. Colegii de alte păreri, cei cu „ libertatea de conştiinţă” şi cu principiul tuturor libertăţilor, scuipau în urma noastră, când treceam pe stradă sau pe sălile facultăţilor şi deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenţi, în care se propaga bolşevismul, se ataca Armata, Justiţia, Biserica, Coroana. O singură societate îşi mai păstra un caracter românesc: „ Avram Iancu „ a Bucovinenilor şi Ardelenilor de sub conducerea studentului Vasile Iasinschi

  Universitatea cu tradiţie de naţionalism de la 1860, devenise un focar de antiromânism.

  SE PREGĂTEA REVOLUŢIA.

  Dar nu numai în universitate era această situaţie. Masa muncitorească ieşeană, cuprinsă aproape în întregimea ei de comunism, stătea gata să izbucnească în revoluţie. În fabrici se lucra foarte puţin. Se ţineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunări. Se făcea mai mult politică. Ne găseam în plină sabotare sistematică, făcută cu plan şi cu ordin: „ sfărâmaţi, distrugeţi maşini, creaţi starea de mizerie materială generală care duce la izbucnirea revoluţiei „. Şi într-adevăr, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai ameninţătoare şi revolta creştea în sufletul mulţimilor.

  La fiecare 3–4 zile, pe străzile Iaşiului, mari demonstraţii comuniste. Cele 10-15.000 de lucrători, înflămânziţi şi manevraţi de mâna criminală de la Moscova, parcurgeau străzile în cântecul Internaţionalei, în strigăte de: „Jos Armata!”, „Jos Regele!”, purtând placarde pe care se putea citi: „Trăiască revoluţia comunistă!”, „Trăiască Rusia Sovietică!”.

  Dacă ar fi învins aceştia? Am fi avut cel puţin o Românie condusă de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii ţării? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii: tirania talmudică, jidănească.

  România Mare, după mai puţin de o secundă de viaţă, s-ar fi prăbuşit.

  Noi, poporul român, am fi fost exterminaţi fără milă, ucişi sau deportaţi pe drumurile Siberiei: ţărani, muncitori, intelectuali, cu toţii de-a valma.

  Pământul din Maramureş până la Marea Neagră, rupt din mâna românilor, ar fi fost colonizat de mase jidăneşti. Aici s-ar fi ridicat adevărata Palestină.

  Aveam conştiinţa clară, că în acele ceasuri juca balanţa vieţii şi a morţii poporului român.

  Aceeaşi conştiinţă o aveau toţi jidanii, care împingeau de la spate pe muncitorii români la revoluţie. N-aveau nimic comun cu îngrijorarea, care în acele clipe, ţâşnea din ochii şi din inimile noastre. Erau conştienţi. NUMAI INTELECTUALI ROMÂNI ERAU INCONŞTIENŢI. Intelectualii care au învăţat carte şi care aveau chemarea de a lumina calea poporului în clipe grele – căci pentru aceasta erau intelectuali – lipseau de la datoria lor. Aceşti nevrednici în ceasurile ACELEA HOTĂRÂTOARE susţineau cu o inconştienţă criminală, că „ lumina vine de la Răsărit „. Coloanelor revoluţionare, care străbăteau ameninţătoare străzile tuturor oraşelor, cine să li se opună? Studenţimea? Nu! Poliţia? Siguranţa? Aceştia, când auzeau că se aproprie coloanele, intrau în panică şi dispăreau. Nici armata nu le putea sta în cale. Căci nu era vorba de 1.000 de oameni, ci de 15.000, de 20.000, organizaţi şi înflămânziţi.

  GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE.

  Într-o seară ploioasă din toamna lui 1919, în sala de mese a Şcolii de Arte şi Meserii, unde eram pedagog, un prieten îmi arată o notiţă dintr-un ziar.

  „ Garda Conştiinţei Naţionale ţine şedinţă astă seară, Joi, ora 9 în Str. Alecsandri Nr. 3 „.

  Am plecat imediat în goană cu o mare nerăbdare de-a cunoaşte şi a mă înrola în rândurile acestei organizaţii ale cărei manifeste de luptă anticomunistă le citisem cu câteva luni înainte.

  În camera din Str. Alecsandri Nr. 3, amenajată cu bănci de lemn de curând făcute, am găsit un singur om de vreo 40 de ani. Stătea la o masă, posomorât şi aspru, aşteptând să se adune lumea pentru consfătuire. Un cap mare, nişte braţe puternice, pumni grei, statură mijlocie. Era Constantin Pancu, preşedintele Gărzii Conştiinţei Naţionale.

  M-am prezentat, spunându-i că sunt student şi că doresc să fiu primit ca soldat în Gardă. M-a primit. Am asistat la consfătuire. Veniseră vreo 20 de persoane: un tipograf culegător, Voinescu, un student, vreo 4 mecanici de la R. M. S., vreo doi de la calea ferată, câţiva meseriaşi şi muncitori, avocatul Victor Climescu, un preot. S-au discutat câteva chestiuni în legătură cu dezvoltarea şi avântul luat de mişcarea