Din seara aceea drumul meu se bifurca: jumătate în lupta de la universitate şi jumătate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteşte de acest om şi am rămas cu el, sub conducerea lui, tot timpul până la desfiinţarea organizaţiei.

  CONSTANTIN PANCU.

  Constantin Pancu, numele acesta flutura pe acea vreme pe buzele tuturor Ieşenilor din ambele tabere, rostit cu nădejde de Români şi cu groază de ceilalţi, nu era un intelectual.

  Era meseriaş. Instalator de apă şi electricitate. Nu avea mai mult decât patru clase primare. Avea o minte clară, aşezată, pe care şi-o îmbogăţise singur cu suficiente cunoştinţe. Douăzeci de ani se ocupase cu probleme muncitoreşti. De mai mulţi ani era preşedintele corporaţiei metalurgice. Vorbitor de mâna întâia. La tribună, în faţa mulţimii, impunea. Un suflet şi o conştiinţă clar românească. Îşi iubea ţara, armata, Regele. Un bun creştin. O musculatură de luptător de circ şi o forţă în adevăr herculeană. Ieşenii îl cunoşteau încă demult.

  Înainte de războiu venise la Iaşi un circ cu atleţi. Luptau toate naţiile: Unguri, Turci, Români, Ruşi etc. Într-una din seri, când unul singur bătuse pe toţi ceilalţi luptători, din mijlocul mulţimii spectatorilor se ridică în cetăţean, care cere să lupte şi el cu învingătorul. I se admite. Se dezbracă şi lupta începe. În două minute Ungurul a fost trântit la pământ, învins. Românul care biruise în mijlocul sentimentelor de admiraţie de admiraţie ale mulţimii, era Constantin Pancu.

  De aceea când a apărut pentru prima dată pe străzile Iaşiului chemarea la luptă a lui Pancu, lumea, care are cultul forţei, a primit-o cu încredere.

  Acţiunea lui a durat un an. S-a mărit în măsura primejdiei bolşevice şi apoi s-a micşorat în măsura scăderii ei.

  La început consfătuiri, apoi întruniri care ajungeau până la 5–6 şi chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada critică, săptămânale. Aveau loc în sala Principele Mircea şi uneori chiar în Piaţa Unirii. Printre cei care luau cuvântul regulat eram şi eu. Atunci am învăţat să vorbesc în faţa mulţimii. Este incontestabil că Garda Conştiinţei Naţionale a înălţat într-un moment critic conştiinţa naţională a Românilor într-un punct de importanţă ca acela al Iaşiului şi a aşezat-o ca o barieră în faţa valului comunist.

  Activitatea aceasta nu s-a mărginit numai la Iaşi. Ne-am deplasat şi în alte oraşe. Apoi foaia „Conştiinţa”, care apărea regulat, pătrunsese cu strigătul ei de alarmă aproape în toate oraşele din Moldova şi Basarabia.

  În domeniul acţiunii, ciocnirile între cele două tabere, ciocniri inerente, sângeroase, erau aproape zilnice.

  Din ele noi ieşeam cu mai mulţi răniţi. Situaţia aceasta de încordare a durat până în primăvară. După două mari victorii ale noastre, puterea ofensivă a adversarilor a fost cu mult redusă.

  OCUPAREA REGIEI MONOPOLURILOR STATULUI DE CĂTRE GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE.

  Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De două săptămâni se vorbea de greva generală în toată ţara. Se apropia bătălia decisivă. Pe la ora 12, se zvoneşte în oraş că la Regie, unde erau circa 1.000 de lucrători, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul roşu, tablourile Regelui au fost date jos şi sfărâmate în picioare, iar în locul lor aşezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki şi Racowski.

  Oamenii noştri au fost bătuţi, mecanicii de la maşini, care erau din Gardă, răniţi. La ora 1, suntem la sediu adunaţi cam o sută. Ce facem? Pancu prezidează discuţia. Două păreri. Unii susţineau să trimitem telegrame guvernului, cerând intervenţia armatei. Eu eram de părere să mergem toţi cei prezenţi la Regie şi cu orice risc să dăm steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru şi la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lăpuşneanu şi Păcurari, în marş forţat, cântând „Deşteaptă-te Române”. În apropierea fabricii, în stradă, câteva grupuri de comunişti sunt date peste cap.

  Intrăm în curtea fabricii. Pătrundem în clădire. Mă urc cu steagul până la acoperiş şi îl înfig sus. De acolo încep să vorbesc. Apare armata şi ocupă fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastră rapidă a fost bună. În oraş vestea atitudinii pe care am avut-o se răspândeşte ca fulgerul. Totuşi greva continuă. Armata nu poate decât să păzească steagul, ea nu poate pune fabrica în mişcare. Ce facem? În mintea noastră încolţeşte o idee. Să căutăm în tot Iaşiul mână de lucru şi să deschidem fabrica. În trei zile, 400 de lucrători noi, adunaţi din toate colţurile Iaşiului, sunt introduşi în fabrică. Aceasta începe să funcţioneze. Greva a eşuat. Peste două săptămâni, jumătate din grevişti cer să fie reprimiţi la lucru. Victoria noastră e mare.

  Cel dintâi pas către greva generală este respins. Planurile consorţiului iudeo-comunist încep să fie dejucate. Acţiunea aceasta a avut un răsunet puternic în rândurile româneşti, ridicându-le moralul.

  STEAGUL TRICOLOR DEASUPRA ATELIERELOR DE LA NICOLINA.

  Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C. F. R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucrători, aproape toţi bolşevizaţi. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Roş, Socola şi Nicolina erau cotropite de un număr considerabil de jidani. De aceea conducătorul din Iaşi al mişcării comuniste, Doctorul Ghelerter şi aghiotantul său, Gheler, îşi fixaseră aici punctul de rezistenţă.

  Nu trecuse o lună de la înfrângerea suferită la Regie şi ca un semnal de începere a grevei generale şi a luptei decisive, apare steagul roşu fluturând pe ateliere. Greva este declarată. Miile de lucrători părăsesc atelierele. Autorităţile sunt neputincioase.

  Noi convocăm pentru a doua zi, prin manifeste, pe toţi Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. După discursuri, ieşim cu steagurile afară şi pornim întreaga mulţime spre Nicolina. În Piaţa Unirii, autorităţile ne opresc şi ne sfătuiesc să nu mergem, deoarece sunt peste 5.000 de comunişti înarmaţi care ne aşteaptă şi vor fi mari vărsări de sânge.

  Noi apucăm atunci din Piaţa Unirii spre gară.

  Aici arborăm drapele pe