făcut ca „Groapa” timp de cinci ani, să fie o carte interzisă şi cu ce s-a ales el, ca să nu-l pomenesc pe A. Toma şi alţi cioclii literari ai dogmatismului, n-a fost campania organizată de Breban în jurul „Princepelui” şi ce s-a ales de acei copii ai durerii care scânceau în jurul cărţii?

1981–82 Interviu cu Mariana Brăescu

 

 

 

Tâmplarului Niculae Barbu

Peste rufe fâlfâia seara. Omul se opri. Gunoierii se întorceau grămadă.

Trecură mai departe.

— Noroc, şefule! aruncă unul.

— Noroc!

Grigore era îndesat, vânjos, îmbrăcat cu o haină groasă şi pantaloni strânşi pe pulpe. Mijlocul şi-l sugrumase într-o curea lată de piele, bătută în ţinte.

Şedea şi privea locul cu palmele la spate. Cerul se întuneca. Oraşul scânteia îndepărtat. În iarba fierbinte mişuna vântul de vară. Gunoierii aprinseseră focul. Fumul înecăcios acoperi pământul tare.

Se descălţară. Aveau tălpile negre, tăiate şi pline de răni. Le perpeleau la căldură. O ceată de câini îi înconjură. Erau mari cât nişte viţei, flocoşi şi răi. Lătrară spre groapă şi se repeziră către marginile ei înalte.

Grigore nu se întoarse. Haita se opri mârâind. O femeie trecută şi osoasă, aplecată de şale îi alungă din preajma lui şi se depărtă. Dulăii îşi scuturau laţele, muşcându-şi puricii din blănile vechi.

— Huo! Na pagubelor! strigă nevasta şi aruncă bolovani după ei.

Ceata se împrăştie. Se strânse apoi mai departe.

Gunoierii beau ţuică, plescăind din buzele arse de tutun. Sticla trecu din mână în mână. În jur se răspândi mireasma de prună veche, dulce-amăruie. Cel mai bătrân sorbi de-a-n picioarele, ştergându-şi barba cu mâna lată şi păroasă. Muierea se uita la el, aşteptându-şi rândul. Le puse dinainte blide de tablă în care aburea o fiertură.

Nu mai vorbi niciunul. Mestecau repede, cu poftă. Se auzeau lingurile izbite.

Grigore îi privi cu coada ochiului. Ceilalţi şedeau pe vine în jurul mesei cu trei picioare, luminaţi de flăcările focului. Aveau feţe ascuţite, prelungi. De sub şepcile murdare le ieşea părul întunecat pe frunţile înguste şi, sub cozoroace, privirile lacome nu slăbeau zeama din talere. Clefăiau neîntrerupt, urmăriţi de câini. Mâinile murdare apucau cu îndemânare. Dulăii se apropiară, încăierându-se. Femeia le aruncă o bucată tare de pâine. Se iscă o bătălie înfricoşătoare. Trupurile animalelor se încordară, ochii lor galbeni sclipeau, se sfâşiară urlând, îşi apucară beregăţile, căzură unul peste altul şi căutară zadarnic. Oamenii râdeau, asmuţindu-i cu alte bucăţi pe care le zvârleau din ce în ce mai departe.

Se lăsase răcoarea. La picioarele lor rămăsese doar o spuză roşie, pierită. Fumau sprijiniţi în cozile lopeţilor. Erau osteniţi şi strânseră paiele rare din jur. Se lungiră unul câte unul pe pământ. Împrejur mirosea a bălegar încins.

Începea o noapte liniştită. Câinii se ogorâră lângă gunoieri, îngenuncheară pe labele dinainte, mişcară cozile groase şi hămăiră scurt, stins. Încet, îşi lăsară capetele lungi şi mândre pe gheare şi moţăiră cu ochii deschişi.

Femeia îmbuca deoparte. Se uita rar spre Grigore şi întingea miezul de pâine în resturile răcite.

Se auziră cocoşii din mahalalele vecine. Dinspre câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei, mai răzbeau înjurăturile căruţaşilor. Glodul răsuna sub copitele cailor. Într-o parte se desluşeau câteva străzi înguste cu case joase.

Când îşi adusese Grigore nevasta şi lopata să-şi sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie de om. Un an de zile păzise singur tinichelele gropii şi gura ei adâncă. De primăvara până dădea viscolul, mai schimba o vorbă, două cu gunoierii. Ăştia erau nişte drăngălăi de la ţară, cam leneşi şi hoţi, slugărind Bucureştiul, cărând tot ce lepăda oraşul. Mureau de tineri, loviţi de oftică. N-aveau Dumnezeu, nici prieten, nici neamuri. Trăiau cu muieri fără căpătâi ca şi ei. Acestea le lepădau copiii prin şanţurile Cuţaridei. Altfel, băieţi veseli. Soseau dimineaţa la rampă, fluierând şi înghiontindu-se, împingând tumbăraiele grele, pline de gunoaie. Pe umeri, purtau mături lungi de nuiele. Desculţi şi flămânzi, beţivi şi răi, trebuia să ţipi la ei ca să te asculte, că şi el avea o socoteală aici, lua leafă de la stat, păzea lucruri. Când se mai îmbătau, haidamacii îi spuneau printre dinţi:

— Vătaf puturos, de ne mănânci pâinea şi sudoarea, o să te tăiem, o să-ţi scoatem maţele afară!

Dumnezeu îl ştia câte făcuse pentru ei. Aglaia, nevastă-sa, le mai dădea câte ceva de mâncare, îşi rupea de la gură, că-i ştia amărâţi.

— Să fie de sufletul mamii, zicea, şi bătea o cruce mare, aplecându-se de şale până în pământ.

Gunoierii mâncau cu lăcomie, îşi ştergeau gurile sălbatice şi mormăiau câte o înjurătură. Unii îl bănuiau că are bani ascunşi şi i-o spuneau privindu-l cu ochii lor răi. Bătrânul nu le răspundea. Era tăcut şi mâhnit. N-avea nici el prea multe: un bordei c-un pat, în care împletea iarna mături, şi, afară, câmp cât vrei. Primăvara semăna roşii şi pe la mijlocul verii le păzea să nu le mănânce câinii, flămânzi şi ăştia, gata să apuce ce le cădea sub fălci. Ţinea o condică. În ea scria câte camioane de gunoi soseau la rampă, făcea socoteala chivuţelor care adunau trenţe pentru o fabrică de textile şi strângea sticle sparte împreună cu muierea. Punea ban pe ban să-şi cumpere un loc mai la faţă spre Griviţa, să-şi ridice o casă când n-o mai putea să muncească. Omul zgârcit, de credinţă, nu spunea un lucru de două ori. Văzuse lume cât nisipul mării, era mâncat şi de bine, şi de rău. Până la urmă îi îmblânzise. Adunase vreo trei pe lângă el, le ajutase să-şi sape câte un bordei şi le botezase copiii.

Cât şezuse singur îi fusese mai greu. Ţinea şi o nevastă slută, de vorbea şi nu mai isprăvea. El, mut. Când ieşea o vorbă din gura lui, răsărea soarele. Înmormântase mulţi, era singur, sărac şi silnic. Între sprâncenele negre i se săpase semnul posomorârii. Avea ochii duşi în fundul capului. În ei mocnea mereu un foc neostenit. Iute şi mânios, nu se lăsa înşelat la socoteli. Când se mai întindea câte unul la vorbă, ridica o palmă grea. Era de ajuns.

Pe