urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuţaridei. Lume nevoiaşă, ceferişti de lucrau la stat, meseriaşi pe banii lor, nişte zidari, plini de copii, cu muieri frumoase şi parşive, un negustor care ridicase odăi de zid şi deschisese cârciumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier şi ucenic; semăna a aşezare, nu-i mai era frică iarna când cădeau viscolele.

Spre malurile de lut ale gropii, nu se îndesa nimeni. Anii treceau pe neştiute. Încet, încet, maidanul se umpluse într-o parte. Nu mai cunoşteai. Se ridicau case de lut, se croiau uliţe noi şi soseau alţi vecini. Se numea că nu mai e singur. Începuse să-i cunoască pe fiecare după nume, bea cu ei la cârciumă, se împrieteniseră, se ajutau unul pe altul, că aşa-s oamenii săraci: îşi cred unul altuia mai repede. Cei mai mulţi lucrau la Căile Ferate, Grigore îi vedea când plecau la treabă. Îşi dădeau bună dimineaţa, şi seara se întâlneau în prăvălia negustorului, ciocnind câte un ciocan de rachiu. Necăjiţi şi ăştia, aveau copii mulţi, nu se ajungeau cu banii, nu le era uşor să trăiască. Puneau ţara la cale, se mai certau, oricum, erau săritori, nu te lăsau la vreun necaz.

Când se strica timpul, se culcau devreme, osteniţi. Rămânea singur cu baba lui. Plecau şi gunoierii în judeţ la ei, să se pună pe trai. Până primăvara nu-i mai vedeai. Aglaia strângea ce mai avea pe afară, cumpărau de la Obor un sac de făină şi unul de mălai, două sute de chile de cartofi, aşezau murături la butoi şi aşteptau amândoi iarna. Salcâmii rari ai Cuţaridei îngălbeneau. Frunza lor rotundă suna trist seara. Câmpul învineţea. Ierburile opărite în vipiile verii se măcinau. Din cerul leşiatic cădea câte un stol de brabeţi, împrăştiindu-se pe pământul tare. Nu mai soseau nici căruţele. În noiembrie, toată frumuseţea aceea pălită se despuia. Maidanul îşi schimba culoarea. Scoarţa roşcovană căpăta o dungă cum e fierul care străbătea burta de buruieni uscate. Lumina albicioasă a soarelui abia sticlea.

— Vine bălana… îi spunea nevestei.

Îl dureau genunchii, şi ăsta era semnul lui. Privea norii. Şeile lor albe se târau spre apus. Pielea întinsă pe ciolanele-i lungi se încreţea de frig. Grigore îşi chema găinile.

— Hai la tata, domnişoarelor, hai la tata…

Le număra şi le închidea într-o magazie.

În câteva zile frigul se înteţea. Cerul cădea peste malurile sălbatice. Pustiu loc! Îşi mai găsea de lucru pe afară, asculta ropotul mărunt al ploilor nesfârşite şi i se făcea somn. Pământul dimprejur lucea stins în lumina sfârşitului de noiembrie. Cuţarida încremenea într-o tăcere de moarte. Ziua tulbure, ca rachiul, pierea pe la cinci. Soarele nu mai încălzea. Rămânea mai mult o lumină gălbuie. Cădeau brumele. Ploile conteneau. Buruianul se înnegrea.

Apoi nopţile se limpezeau. Cerul avea o şiră verde de stele. Dinspre răsărit, peste malul stingher se pornea un crivăţ furiş, scormonind tulpinile mătrăgunei. Vântul culca scaieţii, urca râpile tunse şi mătura praful cărămiziu al maidanului. Salcâmii uscaţi răsunau. Gerul apăsa. Aglaia aprindea focul într-o sobă de tuci, înnegrită de funingine, şi bordeiul lor se încălzea. Atunci îi plăcea bărbatului să-şi aprindă o lulea îndesată cu tutun negru, iute şi să deschidă gura.

După aceea, cădea zăpada. Întâi, vremea bolea, umed. Frigul scădea. Începea să ningă mărunt. Peste Cuţarida se aşternea o pulbere albă. După o zi, nămeţii acopereau groapa şi câmpul. Mahalalele vecine se mistuiau într-un nor coclit. Auzeau numai câinii, afară, scuturându-şi blănile de uşa bordeiului. Noaptea, urlau spre funduri, înspăimântător.

Nu mai ieşeau. Grigore se apuca să împletească mături. Avea strânse de cu vară grămezi de nuiele de vişin. Aglaia uda într-o oală rafie şi-i ajuta. Bătrânul se înfofolea într-o flanelă miţoasă de lână ţigaie şi înţepenea ceasuri întregi pe scaunul său. Nevasta îi fierbea ceai, timpul trecea repede. Veneau nopţi lungi, nesfârşite.

Asta până sosea primăvara.

Într-o noapte, Grigore auzea lunecarea tăcută a gunoaielor. Pe acoperişul bordeiului se topea zăpada. Bătrânul simţea cum tot pământul acela sterp se trăgea mai spre fund, aşezându-se strat peste strat. Ieşea afară şi chema câinii. Ceata se aduna împrejur. Privea mahalaua adormită şi cerul limpezit. Stelele călătoreau peste Cuţarida. Dinspre groapă adia vântul de martie. Îşi aprindea luleaua şi aştepta ivirea zorilor.

Dulăii se aşezau pe labe şi moţăiau.

Spre dimineaţă răsunau strigătele ascuţite ale cocoşilor. Se chemau de departe peste câmpul sur. Urechile lui bătrâne auzeau umbletul furiş al unor oameni. Către fundul gropii se mişcau umbre aplecate. Câinii tresăreau în somn, ridicau capetele, dar nu lătrau.

Se întorceau hoţii.

Grigore punea mâna pâlnie la gură şi striga:

— Care eşti, mă, acolo, măăă?

Nu răspundea nimeni.

•

Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrâni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întâmplări de care mai râdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă…

 

  • Nuntă

Stere nu mai scăpase de gura muierii: nu şi nu, că să-l însoare. Aglaia îl ştia de când sosise la groapă cu omul de măsura loturile. În vremea aia, Cuţarida era aproape deşartă, o adunătură de case spre Griviţa. Cârciumarul şi-a ales locul, a dat bacşiş celui care venise cu el şi s-a apucat să-şi ridice singur prăvălia, o magherniţă de lemn. Strânsese vreo trei ciocane de rachiu, câteva sticle şi un butoi de vin acrişor, vânzându-l în câteva zile gunoierilor. Aceştia se bucuraseră că le aducea cineva băutură la îndemână. Stere era tânăr şi ager, cam duhos, nedezlegat la limbă, nu-şi vindea lesne sufletul. Muncea cât şapte, îşi spăla singur rufele, mânca ce da Dumnezeu, se chinuia să agonisească ceva, să iasă din sărăcie. Sănătos, sănătos, aşeza totul la spate, nu se încurca. Avea o privire de punea omul jos, hăndrălăii nu ridicau colţul. Îi plăcuse şi lui Grigore. Într-un an împrejmuise dugheana, mai înmulţise capitalul, se cunoştea că avea şcoală de negustor.

Bătrânul îl ispitise, că se ajuta cu el; aflase că e băiat de la ţară, sărac. Slugărise la un negustor prin Lipscani de la doisprezece ani, învăţase meseria. Când se făcuse de armată, jupânul îi spusese:

— Du-te să te încalţe ăia, să te mai