Şi aşa fusese. Se canonise doi ani şi pentru stat, căpătase grad de sergent pentru vrednicia lui şi se întorsese la stăpân.

Cu ce avea strâns din slugăreală, cu ce mai dosise, putea să-şi cumpere un lot de casă mai spre marginea oraşului şi să deschidă prăvălie.

La plecare, domnul Pandele Vasiliu îl chemase la el în odăi şi-l poftise pe un scaun. Era pentru prima oară când se întâmplase lucrul acesta.

— Stai colea şi ascultă, îi zisese. Acu, ai terminat cu mine. Na banii tăi, numai minte bună să ai! Eu îmi iau mâna de pe tine. La mine au slujit mulţi. Au avut ce învăţa, când mă văd îşi scot pălăria. Unii zic că sunt zgârcit şi-al dracului. Oi fi, că aşa trebuie să se poarte stăpânii. O palmă, două, merge. Unde dă jupânul, creşte! Ce să te mai învăţ? Ia-o încet, de la mic la mare! Fii cu ochii în patru! Se deschid cartiere noi, acolo e câştigul. Dacă eşti şmecher, banul creşte, face pui! Lasă-i pe alţii să petreacă, o să-ţi vie şi ţie rândul. Te uiţi că ţi-am dat cam puţin pentru cât ai muncit? Să faci la fel. Slugii să nu-i întinzi mâna şi să nu-i laşi decât atât cât să răsufle, altfel nu te mai respectă. Cumpără un loc şi ridică o magherniţă, pune o firmă, plăteşte statului ce-i al lui şi nu te mai odihni! Prost nu eşti, vrednic te ştiu, niţel noroc să ai, şi atât! Dacă te mai încearcă vreo nevoie, ai să mă găseşti.

I-a pupat mâna şi-a plecat.

Tot în timpul ăsta murise şi taică-su. A stat vreo două săptămâni între ai săi, până l-au înmormântat şi au împărţit ce sărăcie le lăsase răposatul. A răsuflat uşurat la plecare. Lipsise atâţia ani, nu-l mai lega nimic de pământul muncit de surorile lui, nişte alea urâte, spetite de muncă, rele de gură şi duşmănoase. Locul său era în altă parte. La oraş, banul se câştiga mai lesne şi se cheltuia mai repede. Se spurcase la o viaţă uşoară, nu mai avea ce să caute la ţară.

De la gară, tocmai la primărie se oprise. Cunoştea. A urcat scările, s-a dus la serviciul vânzări-cumpărări şi funcţionarii i-au întins pe masă o hârtie pe care era desenat oraşul. A ales un loc spre Tarapanaua Filantropiei, la groapa lui Ouatu, unde se ridica o mahala nouă. A umblat apoi pe la tribunal să încheie actele, a plătit şi nu i-a rămas decât să se ducă să-şi vadă metrii cumpăraţi.

Aşa s-a întemeiat. Lucrurile au mers mai greu la început, până învăţară trecătorii locul. Băutura e lucrul dracului. După o săptămână nu mai pridideai de ei în dugheană, că pofta vine mâncând şi, de vreme ce li se aşezase cârciuma în drum, era greu s-o ocolească.

Adusese un dulgher de-i făcuse rafturi şi tejghea, şi cu ce bani îi mai rămăsese cumpărase câteva mese şi scaune. Împodobise apoi lemnele vopsite cu hârtie colorată, tăiată pe margini cu foarfecele şi atârnase la geam de două sfori sticle pline pe jumătate, să vadă curioşii ce fel de marfă vinde. Cărase cu Grigore nuiele şi împletiseră împreună un şopru deasupra uşii. Acolo se tolăneau vara câinii la umbră şi beau căruţaşii. Mai cumpără un petromax, tot pe băutură, de la un muşteriu cu nărav, şi seara lumina lui trăgea oamenii ca aţa. Cu timpul învăţară şi şoferii drumul cârciumii. Ăştia aveau bani şi nu se uitau. Vestea că a deschis unul prăvălie în gura gropii se lăţi. Aflară şi oltenii de cărau zarzavat în mahalalele vecine. Stere ţinea ţuică bună, beai şi-ai mai fi băut. Cârciumarul părea om cinstit, deşi o mai boteza câteodată.

Avea un român tocmit care-i aducea vin. Posomorât şi ăsta, oprea carul, pornit tocmai din fundul Olteniei, desfăcea hamurile, dădea cailor de mâncare şi descărca butoaiele fără să spună o vorbă. La urmă se aşeza pe un scaun şi aştepta dreptul lui până la ultimul ban. Număra miile, le ascundea într-un brâu gros şi după ce spunea: „Ei, noroc să dea Dumnezeu!” se urca iar pe leagănul de lemn şi o lua înapoi.

În câteva luni trebuise să mai ridice o odaie alături. O lume amestecată îi umplea prăvălia: mecanici, gunoieri, şoferi, olteni, samsari în trecere prin marginea aceea a Bucureştiului, unii – negri de soare, cu feţele supte şi uscate de vânt, alţii – plini de ulei, cu hainele pătate. Gălăgioşi şi veseli, gustau rachiul, le plăcea, mai cereau. Limbile se dezlegau repede. Înjurau şi băteau cu pumnii lor mari în tejgheaua şubredă. Câte unuia i se făcea a harţă, de-abia îl scoteau ceilalţi pe uşă, să nu-l supere. Când însera, soseau cei de la rampă. Cu muieri cu tot, cu gâtlejele uscate de fumul gunoaielor, osteniţi. Şoferii întorceau camioanele, trânteau uşile de tablă şi năvăleau să se răcorească. Hainele miroseau a resturi încinse, dar nimeni nu se sinchisea. Aburul ţuicii era mai puternic. Ciupeau în treacăt femeile de spate şi goleau împreună cinzecurile. După câteva înghiţituri, o lene binefăcătoare le cuprindea trupurile, râdeau cu bunăvoinţă, prosteşte, scoteau banii murdari şi-i aşezau pe mesele ude, şi mai cereau. Hârtiile se adunau în tejgheaua negustorului. Îşi mai făcuse o magazie, un pat ca lumea, era mulţumit. Mai cumpărase câteva clondire, pânză de un şorţ, pe care i-l croise Aglaia, nu obosea stând în picioare toată ziua. Se chinuia mai mult noaptea. Se scula din ceas în ceas şi dădea târcoale prăvăliei. Locul era pustiu, îi era frică. Când auzea câinii de la bordeiul lui Grigore, parcă se mai liniştea. Pripăşise vreo două javre la uşa lui, să-l scoale dacă simt om străin, dar dulăii erau mai mult călători, nu trăgeau la casă de om gospodar, când îi căuta erau fugiţi.

Iarna, spre groapă nu-şi mai făceau drum decât negustorii sau lăptarii. Aceştia treceau cu săniile peste Cuţarida. Stere îşi găsea de lucru. Repara butoaiele, le păpurea, nu sta un ceas. Când se ogoiau viscolele, bătea drumul spre bordeiul lui Grigore. Mai vorbeau să