— Dar de însurat de ce nu te însori? aruncase Aglaia într-o zi. Chipeş eşti, bani, de, slavă Domnului! Negustor, negustor! Om cu situaţie, ce mai calea-valea…

Şi-l iscodise cu ochii ei curioşi.

Lui nu-i trecuse prin cap una ca asta.

— Adică de ce să-mi iau eu belea pe cap?

— Ce belea? Nu vezi că te prăpădeşti? Te-ai înnegrit ca pământul. Ce-i puţin lucru să cari toată ziua basamac la neisprăviţii ăştia de muşterii? O femeie mai te spală, mai te calcă, mai îţi face o mâncare ca lumea, că om eşti şi dumneata!

Noaptea se perpelise pe scânduri. Afară ploua. În odăi se făcuse frig. De mult nu mai dormise lângă o femeie. Patul nu i se păruse niciodată atât de tare. Aglaia avea dreptate.

•

Şi-ntr-adevăr, muierea nu se lăsase, umblase câteva săptămâni, se sfătuise cu nişte rude de-ale ei şi, în cele din urmă, dăduse într-o fundătură de mahala peste unul Marin Roşioară, cu fată de măritat. Cumetrele – că de la ele aflase – spuneau că omul avea casele lui şi atelier. Cu stare, bătrân şi serios. Era dogar şi meşterea acasă, în curte, când l-a găsit Aglaia.

— Bună ziua, zisese muierea de la poartă.

Meseriaşul s-a oprit cu papura în mână. Om în putere, lucra pe frig afară, numai într-o flanelă.

— Bună ziua, răspunsese şi se ridicase în picioare.

O scormoni pe femeie cu privirile. Ocoli putinele dimprejur şi se apropie.

— Cine eşti dumneata?

— A lui Grigore, de la groapa Cuţaridei, de-i şef pus de primărie…

Meşterul îşi scutură şorţul şi o iscodi:

— Şi ce vrei?

Cocoşata s-a uitat repede la curtea largă, plină de orătănii, şi la drumul măturat de zăpadă. În fund se ridicau trei odăi arătoase, cu geamuri înalte, acoperite cu perdele albe. Se simţea mână de om gospodar.

— N-ai vrea matale să intrăm înăuntru, că aici nu se poate vorbi, spuse ea cu şiretenie.

Dogarul clătină capul neîncrezător, apoi îi făcu loc.

— Poftim.

Intrară. Femeia roti ochii împrejur. Casa sclipea de curăţenie. Lucrurile stăteau aşezate la locul lor fiecare şi pereţii erau îmbrăcaţi în velinţe grele, colorate. Ici-colo atârnau fotografii înrămate cu scoici şi la răsărit, sub icoană, ardea o candelă de sticlă roşie, abia pâlpâind. Mirosea a gutui ţinute la căldură, şi pe patul înalt, acoperit cu o cergă aspră, dormeau doi motani, care ridicară capetele, leneş, când auziră glasurile. Într-o sobă de tuci mocnea focul potolit. Lumina moale a odăii îţi făcea somn.

— Poftim, stai pe scaunul ăsta, zisese Roşioară şi îşi puse mâinile pe genunchi, aşteptând.

Aglaia se aşeză, îşi trase barizul mai bine pe frunte, îl potrivi şi-o luă pe departe:

— Da frumos mai e la dumneavoastră! Se cunoaşte că sunteţi oameni vrenici…

— De, rosti dogarul mulţumit de cele ce auzise şi se foi pe locul său.

— Şi eşti singurel azi?

— Da. A mea a plecat la un maslu cu fata…

— Că pentru asta venisem şi eu, se agăţă nevasta de vorbele lui.

— Adică pentru ce?

— Parcă dumneata nu ştii? Ai sau n-ai fată de măritat?

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Muierea tot cu privirile pe lucrurile gospodarului. Socoti pe furiş aşternuturile şi pernele dolofane, cântări velinţele şi lucrurile din jur. N-o minţiseră cumetrele, oameni la locul lor, ce mai vorbă…

— Cum s-ar zice, ai venit în peţit? întrebă în cele din urmă gazda, cu voce stinsă.

Meşterul se înseninase puţin. Îşi netezea cu palmele pantalonii lustruiţi.

— Am un băiat fain! Ce băiat!

— De, grabă mare aşa n-ar fi. Să mă mai sfătui cu nevasta, s-o întreb şi pe fată… E mare de-acum.

Bărbatul avea o faţă roşie şi sănătoasă, luminată din când în când de flăcările focului potolit. Aglaia adulmeca mirosul de lucruri vechi ce stăruia în odăi. Aruncă o ochire peste prag, să vadă ce se mai găsea în casa meşterului. Umbra unui şifonier, lat şi scund, ascundea spatele de trestie al câtorva scaune şi pâlnia albastră a unui gramofon. Dintr-acolo venea un iz de lemn bun, şi muierea, dusă în multe case de oameni, socoti în gând preţul mobilei, al mesei scumpe din mijlocul camerei şi se întrebă cum să facă să afle ce mai cuprindeau lăzile de zestre.

— Vorbeşte şi dumneata cu a dumitale, am să mai trec pe aici, spuse ea. Nu-ţi aduc eu cine ştie ce golăneţ, că sunt femeie în toată firea.

Şi-i povesti câţi oameni au făcut casă de pe urma ei, pe câţi îi cununase şi câţi îi aduceau daruri la lăsata-secului.

Vorbea cu însufleţire, repede, aproape fără să răsufle. Auzise el de Mihalache Tobă, de era negustor la Tarapana? Ea îl însurase! Dar de domnul Ilie Mitarcă, impiegatul de la mişcarea Griviţa-vagoane? Tot ea îi pusese cununiile. Şi de câţi alţii care n-o mai scoteau din săru mâna, coană Aglăiţo! că mult bine le făcuse.

Dogarul o ascultă şi după aceea spuse blând:

— Bun, eu de unde să ştiu? Dacă e să ne înţelegem, ne înţelegem noi.

— O să vin şi cu băiatul, să-l vedeţi şi dumneavoastră, să-l vadă şi fata…

— Da cu ce se ocupă? Ce face?

— Cine?

— Băiatu ăsta de care-mi vorbeşti…

— A, domnu Stere! Ehe, ditamai negustorul!

— Negustor?

Se gândi o clipă.

— Om cu bani atunci.

Se bucura.

— Eu cu a mea mă gândeam s-o ia unul de la gară. Ăia-s oameni serioşi, cu bază! Merge serviciul: îl scoli la şase, îi faci o cafea: „Du-te, bărbate, la treaba ta, eu îmi văd de-ale mele!” Vine la prânz, îi dai de mâncare, îl laşi să doarmă oleacă, îl pui pe urmă să mai robotească prin curte. Vine seara: „Hai, bărbate, să ne culcăm!” Aşa aş vrea eu, că aşa am trăit treizeci de ani cu nevasta. Trebuie apoi să ne gândim şi la bătrâneţele noastre, că, uite, am încărunţit şi nu vreau să ne fie degeaba.

Muierea îl asculta.

— Păi de asta să nu ai dumneata grijă, că băiatu nu-i orice terchea-berchea! Vrenic de nu-l încape pământul, sârmă de om, scapără locul sub el! Vorba e: ce să-i spun? Să ştie şi el la ce vine.

Bătrânul tot se mai codea.

— Să vedem, să ne înţelegem, şi pe urmă…

— Ei, şi dumneata…

— De, ce să zic? I-aş da casele cu act dotal, dar numai dacă-i băiat bun.

— Casa?

— Da. Cu tot ce vezi: are în faţă o marchiză, odăile, trei