necazurile i-au maturizat înainte de vreme, acest tânăr de şaptesprezece ani şi-a urmărit cu încăpăţânare realizarea noilor sale planuri şi a devenit funcţionar. Cred că şi-a atins scopul pe la douăzeci şi trei de ani, îndeplinindu-şi astfel promisiunea de a nu se întoarce în satul său drag decât după ce a devenit cineva.

Acum scopul era atins; dar în sat nimeni nu-şi mai aducea aminte de băieţelul de odinioară şi satul îi devenise lui însuşi străin.

Părăsind în sfârşit viaţa activă la cincizeci şi şase de ani, n-ar fi putut totuşi suporta nici măcar o zi de lenevie. A cumpărat o bucată de pământ în împrejurimile târguşorului Lambach, în Austria de sus, şi a început să-l lucreze. Ciclul lungii sale cariere laborioase îl readucea astfel la originea sa familială.

Din această perioadă datează primele mele idei personale. Zbenguiala nestingherită, chiulul de la şcoală, tovărăşia unor băieţi viguroşi - care pricinuiau adesea îngrijorarea mamei - n-au făcut din mine un sedentar. Rar îmi puneam întrebări asupra vocaţiei mele; în orice caz, gusturile nu mă împingeau deloc spre o existenţă asemănătoare cu a tatălui meu. Cred că talentul meu de orator începea să se formeze de atunci, în discursurile mai mult sau mai puţin convingătoare pe care le ţineam tovarăşilor mei: devenisem un mic conducător, greu de condus el însuşi, altminteri un şcolar bun, care învăţa cu uşurinţă.

În timpul liber, urmam cursuri de canto la consiliul canonicilor din Lambach şi găseam acolo numeroase prilejuri de a mă îmbăta de luxul strălucitor al serbărilor religioase. Fireşte că astfel situaţia cuviosului abate mi s-a părut atunci un ideal demn de cele mai mari eforturi, cu tot prestigiul pe care-l avusese odinioară în ochii tatălui meu umilul preot din satul lui. Aşa s-au petrecut lucrurile. Dar fiindcă pe tata greutăţile din tinereţe nu 1-au determinat niciodată să aprecieze suficient talentele de orator ca să poată trage de aici concluzii favorabile legate de viitorul vlăstarului său, bineînţeles că el nu putea înţelege astfel de gânduri de tinereţe. Cumpănea îngrijorat această divergenţă a firii.

De fapt, această înclinaţie a disparat curînd, făcând loc unor speranţe mai potrivite temperamentului meu. Scotocind prin biblioteca tatei, am dat peste ediţia populară a unor tratate militare despre războiul franco german din 1870 1871. Erau acolo două volume de reviste ilustrate din acei ani. Au devenit lectura mea preferată. În scurt timp, marele război eroic a trecut pe primul plan al preocupărilor mele morale, de atunci am început să adun progresiv tot ce era legat de război şi de cariera militară.

Aceasta era pentru mine încă o revelaţie importantă. Fiindcă, pentru prima oară, într-un mod desigur încă nedesluşit, mintea mea era frământata de anumite întrebări: există aşadar o diferenţă, şi care anume, între germanii care au dat aceste lupte şi ceilalţi? De ce tata şi ceilalţi austrieci nu au luat parte la ele?

Oare noi nu suntem aidoma celorlalţi germani?

Nu avem acelaşi drum?

Mintea mea de copil se gândea în fel şi chip la aceste probleme şi din răspunsurile primite la întrebările pe care le puneam cu prudenţă am fost nevoit să conchid, cu o invidie ascunsă în suflet, că nu toţi germanii aveau norocul de a aparţine statului lui Bismarck.

Asta nu puteam să înţeleg.

*

*   *

Trebuia să învăţ.

Din întregul meu comportament şi mai ales din temperamentul meu, tata a tras concluzia că nu aveam nici un fel de aptitudini pentru studiile clasice din liceu. I se părea că mi se potriveşte mai degrabă Realschule. Uşurinţa mea la desen, materie care, după părerea lui, era prea neglijată în liceele austriece, l-a întărit în opinia lui. Poate că şi amintirea propriei sale vieţi de muncă îl făcea să respingă studiile umaniste, lipsite, în ochii lui, de avantaj practic. În fond, avea ideea fixă că, bineînţeles, şi fiul său va fi funcţionar, ca şi el. Din cauza tinereţii sale grele îşi supraaprecia, în mod firesc, succesele tardive, cu atât mai mult cu cât ele erau rodul exclusiv al sârguinţei şi al puterii sale de muncă. Mândru că-şi datora numai sieşi situaţia, visa pentru mine o situaţie asemănătoare şi, dacă se poate, mai bună; ţinea la asta cu atât mai mult cu cât avusese el însuşi grijă să faciliteze cariera fiului său.

Nu concepea că eu aş putea respinge ceea ce reprezentase odinioară întreaga lui viaţă. Hotărârea tatălui meu era deci simplă, certă şi firească în ochii lui. Un bărbat cu un asemenea caracter, pe care luptă grea pentru existenţă îl făcuse dominator, nu îngăduia unor copii lipsiţi de experienţă şi iresponsabili să decidă asupra carierei lor.

Aceasta ar fi însemnat o slăbiciune condamnabilă şi nefastă a autorităţii şi responsabilităţii paterne în privinţa viitorului copilului său, incompatibilă cu concepţia sa despre datorie.

Totuşi lucrurile aveau să se petreacă altfel.

Pentru prima dată în viaţa mea - aveam unsprezece ani - m-am împotrivit. Oricât de tenace se vădea tatăl meu ca să-şi ducă la bun sfârşit planurile, fiul nu era mai prejos în încăpăţinarea cu care refuza o idee de ia care nu aştepta nimic bun.

Nu voiam să devin funcţionar.

Nici discursurile, nici mustrările severe n-au putut veni de hac acestei împotriviri. N-am să fiu funcţionar, nu şi iarăşi nu! Zadarnic încerca tata să trezească în mine astfel de înclinaţii, descriindu-mi propria lui viaţă; efectul era invers. Îmi provocă silă gândul că într-o zi aş putea fi prizonier într-un birou; că n-aş fi stăpân pe timpul meu, ci aş fi obligat toată viaţa să completez nişte formulare.

E lesne de înţeles ce gânduri trezea această perspectivă într-un tânăr care era orice altceva, numai un băiat “bun”, în sensul obişnuit al cuvântului nu! Învăţământul puţin absorbant din şcoală îmi lăsa atâta răgaz încât trăiam mai mult în aer liber decât închis în casă. Astăzi, când adversarii mei politici îmi cercetează cu de-amănuntul viaţa mergând, cu o atenţie prietenoasă, până la anii mei tineri, ca să poată arăta, cu o oarecare satisfacţie, ce de boroboaţe făcea acest Hitler încă din tinereţe, îi mulţumesc cerului că-mi oferă prilejul de-a retrăi acele vremuri fericite. Pajiştile şi pădurea erau pe-atunci terenul pe care puneam capăt oricăror neînţelegeri.

Frecventarea cursurilor de la Realschule nu