Dar curînd aveam să dau o nouă bătălie.

Atâta vreme cât proiectul patern de a face din mine un funcţionar se lovea numai de repulsia mea de principiu faţă de această carieră, conflictul era suportabil. Într-o oarecare măsură, îmi puteam tăinui punctele de vedere şi puteam evita dezacordul neîntrerupt. Ca să fiu pe de-a-ntregul liniştit, îmi ajungea hotărârea mea fermă de a nu deveni niciodată funcţionar - şi ea era de neclintit. Chestiunea a devenit însă mai delicată atunci când proiectul tatălui meu s-a lovit de al meu. Cum s-a întâmplat? Nu-mi mai aduc aminte; dar într-o zi mi-a fost limpede că trebuie să mă fac pictor. Talentul meu la desen era indiscutabil; fusese chiar una dintre cauzele pentru care tata mă trimisese la Realschule, dar nu se gândise niciodată să mă ajute să-mi perfecţionez aptitudinile pentru a putea îmbrăţişa această meserie; dimpotrivă. Când, după un nou refuz de a-mi însuşi ideea lui preferată, tata m-a întrebat pentru prima oară ce voiam de fapt să mă fac, hotărârea pe care o luasem mi-a dictat un răspuns imediat: tatei aproape că i-a pierit graiul de uimire.

“Pictor? Pictor?”

Se îndoia de bunul meu simţ, credea că n-a auzit ori n-a înţeles bine. Dar când explicaţiile complete referitoare la acest subiect i-au demonstrat seriozitatea planurilor mele, s-a opus din toate puterile. Hotărârea lui a fost din cale afară de simplă şi excludea orice consideraţie legată de aptitudinile mele reale.

“Pictor, nu, niciodată”. Dar, fiindcă odată cu celelalte calităţi, fiul său moştenise de la el o îndărătnicie asemănătoare cu a lui, răspunsul meu potrivnic a fost la fel de hotărât.

Ambele părţi au rămas pe poziţii. Tata nu a renunţat la “niciodată”, iar eu continuam să-l susţin pe “totuşi”.

În realitate, acest conflict nu avea consecinţe îmbucurătoare. Vrednicul bărbat era plin de amărăciune, şi eu la fel, într-atât îl iubeam. Tatăl meu mi-a retezat orice speranţă de-a studia vreodată pictura. Am mai făcut un pas, declarând la rândul meu că nu vreau să-mi continui studiile. Fireşte că, cu asemenea declaraţii, am rămas mai prejos şi din acel moment vrednicul bărbat se pregăti să-şi instituie autoritatea fără alte argumente; văzând acestea, m-am închis într-o tăcere prudentă, punându-mi însă ameninţarea în aplicare. Mă gândeam că văzând că nu fac nici un progres la Realschule, vrând-nevrând tata mă va lăsa în voia fericirii la care visam.

Nu ştiu dacă mi-ar fi ieşit socoteala. Cert este că la şcoală nu făceam nici un progres vizibil. Învăţam ce-mi plăcea, mai ales ceea ce credeam că-mi va putea folosi mai târziu ca pictor. Făceam de mântuială ceea ce mi se părea lipsit de importanţă în această privinţă sau ceea ce nu mă interesa. Carneţele mele de note din vremea aceea arătau întotdeauna nişte extreme, în funcţie de materie şi de interesul pe care i-o purtam. Pe lângă foarte bine şi excelent, primeam calificative de mediocru sau chiar insuficient. Cel mai bine mă descurcam la geografie şi mai ales la istorie universală. Erau materiile mele preferate, la care întreceam toată clasa.

Acum, când după atâţia ani fac bilanţul acelei epoci, mi se înfăţişează două fapte semnificative.

1. Am devenit naţionalist.

2. Am învăţat să înţeleg şi să pătrund adevăratul sens al istoriei.

Vechea Austrie era un stat multinaţional.

Şi atunci unui cetăţean al Reichului îi era foarte greu să înţeleagă ce putea însemna viaţa cotidiană a fiecăruia într-un asemenea stat. După războiul franco german, măreţ marş triumfal al eroicelor armate, germanii au devenit din zi în zi mai indiferenţi faţă de Germania de dincolo de graniţele lor şi, în mare măsură, n-au catadicsit sau n-au fost în stare să-i aprecieze valoarea.

În ceea ce-i priveşte mai cu seamă pe austriecii germani, se confunda prea uşor o dinastie cu declinul ei şi cu un popor esenţialmente sănătos.

Totuşi germanul din Austria a aparţinut fără îndoială uneia din cele mai bune rase, din moment ce şi-a pus pecetea asupra unui stat cu cincizeci şi două de milioane de locuitori într-o asemenea măsură încât până şi în Germania se putea crede - pe nedrept, de altfel - că Austria era un stat german. Eroare cu consecinţe grave, dar şi o minunată mărturie pentru cele zece milioane de germani participanţi la Marşul spre Răsărit. Puţini germani din Reich bănuiau că în Austria era necesară o luptă neîncetată pentru triumful limbii germane, al şcolilor germane şi pur şi simplu pentru a fi german.

Abia astăzi, când această tristă constrângere este resimţită de milioanele de fraţi ai noştri care, aflaţi în afara Reichului, sub dominaţie străină, visează la patria comună, îşi îndreaptă către ea năzuinţele şi încearcă să dobândească cel puţin dreptul sfânt la limbă maternă, un cerc mai larg înţelege semnificaţia necesităţii de a lupta pentru rasă.

Poate tot de aceea unii catadicsesc să măsoare măreţia Deutschtum-ului Marşului către Răsărit care, prin propriile-i mijloace s-a îndreptat timp de secole mai întâi spre est, apoi, printr-un şir extenuant de scurte hărţuieli de trupe s-a opus restrângerii graniţelor limbii germane: şi asta într-o vreme când Reichul se interesa în realitate de nişte colonii şi nu de carnea şi sângele său, în faţa porţilor lui.

Ca pretutindeni şi ca întotdeauna, ca în orice luptă, În rivalitatea dintre limbile vechii Austrii au existat trei clanuri: luptătorii, indiferenţii şi trădătorii.

Aşa se petreceau lucrurile încă din şcoală, deoarece se remarcă faptul că rivalitatea dintre limbi bântuie mai cu seamă în acest loc în care se formează generaţia viitoare. Copilul trebuie cucerit şi lui trebuie să i se adreseze cel dintâi îndemn al luptei:

“Copil german, nu uita că eşti un german”.

“Fetiţo, gândeşte-te că într-o zi trebuie să devii o mamă germană”.

Cine cunoaşte sufletul tineretului va înţelege că el este cel mai apt să asculte bucuros un asemenea îndemn. Mai târziu, el va lupta în nenumărate chipuri, în felul său şi cu armele sale. El va refuza să cânte cântece străine; vă ridica în slăvi gloriile germane cu atât mai mult cu