cât va fi mai îndemnat să le respingă; va face economii la dulciuri pentru tezaurul de război al celor mari; va fi răzvrătit şi foarte precaut faţă de profesorii străini; va purta insignele interzise ale propriului său popor, fericit să fie pedepsit sau chiar bătut pentru această cauză. El reprezintă deci imaginea miniaturală fidelă a celor mari, adesea mai inspirată şi cu o orientare mai bună.

Aşadar am avut şi eu ocazia să iau parte fiind relativ tânăr la înfruntarea dintre naţionalităţile vechii Austrii. Făceam chetă pentru Marşul spre Sud şi Liga şcolară şi strigam Heil cu imaginaţia înflăcărată de albăstrele şi de culorile roşu, negru şi galben; în locul imnului imperial, intonam, în ciuda avizelor şi a pedepselor, iubitul nostru Deutschland über alles. Tinerii erau astfel educaţi politic într-o vreme când supuşii unui stat aşa-zis naţional nu cunoşteau altceva legat de rasa lor decât limba. Se înţelege de la sine că eu n-am fost niciodată un indiferent. Am devenit curînd un “naţional-german” fanatic, lucru de altfel destul de diferit de partidul care poartă astăzi acest nume.

Evoluţia mea în acest sens a înregistrat progrese rapide şi încă de la vârsta de cincisprezece ani reuşisem să disociez patriotismul dinastic de naţionalismul de rasă, fiind categoric atras de acesta din urmă.

Cine nu şi-a dat niciodată osteneala să studieze situaţia internă a monarhiei habsburgice înţelege greu o astfel de preferinţă. Ea nu putea lua naştere în acest stat decât din învăţarea istoriei universale în şcoală, căci există oare într-adevăr o istorie aparte a Austriei? Destinul acestui stat este în aşa măsură legat de viaţa şi dezvoltarea a tot ceea ce este german, încât disocierea istoriei în istorie germană şi istorie austriacă este de neconceput. Când Germania se va diviza în două puteri, se va diviza însăşi istoria Germaniei.

Simbolurile apusei măreţii imperiale păstrate la Viena păreau să acţioneze mai degrabă printr-un prestigiu miraculos, decât ca o garanţie a unei comunităţi eterne.

În zilele prăbuşirii Habsburgilor, austriecii germani simţeau trezindu-se în ei o chemare instinctivă la unirea cu patria mamă. Acest apel unanim, care exprima sentimentul adânc ce dormita în sufletul fiecăruia, nu se explică decât printr-o educaţie istorică, izvor pururi nesecat care, în chiar clipele de uitare, dincolo de bunăstarea de moment, face ca vocea trecutului să vorbească în şoaptă despre un viitor nou.

Chiar şi astăzi, în şcolile primare superioare istoria mondială se predă adesea prost. Puţini profesori înţeleg că scopul predării istoriei nu constă în învăţarea unor date şi fapte; că este lipsită de importanţă cunoaşterea exactă de către copil a datei unei bătălii sau a naşterii vreunui mareşal, ori a încoronării unui monarh. Nu despre asta e vorba.

A învăţa istorie înseamnă a cerceta cauzele care au determinat evenimentele istorice.

Arta de a citi şi de a învăţa constă în a ţine minte esenţialul a uita accesoriile.

Întreaga mea viaţă a fost poate hotărâtă de faptul că am avut un profesor de istorie care înţelegea, că puţini alţii, importanţa primordială care trebuie acordată acestor consideraţiuni la predare şi examinare: Doctorul Leopold Poetsch, de la Realschule din Linz era personificarea ideală a acestui procedeu. Era un bătrân demn, cu o înfăţişare hotărâtă, dar plin de bunătate. Verva lui scânteietoare ne capta şi ne entuziasma în acelaşi timp. Nici astăzi nu-mi pot aminti fără emoţie de bărbatul acela încărunţit care adesea, în toiul expunerii, ne face a să uităm prezentul, transpunându-ne ca prin minime în trecut şi făcea să reînvie vreo reminiscenţă scoţând-o din negura vremurilor. Rămâneam aşezaţi, cu mintea luminată, emoţionaţi până la lacrimi.

Din fericire, acest profesor se pricepea nu numai să lămurească trecutul prin prezent, ci şi să tragă din trecut învăţăminte pentru prezent. El explica mai bine ca oricine problemele de actualitate de care eram avizi. Scotea din micul nostru fanatism naţional metode de educaţie: reuşea să restabilească ordinea printre noi, mai repede decât prin orice alte mijloace, făcând adesea apel la sentimentul nostru naţional al onoarei.

Un astfel de profesor a făcut ca istoria să devină materia mea preferată.

Este adevărat că în acelaşi timp el a făcut din mine, cu totul involuntar, un tânăr revoluţionar.

Dar cine ar fi putut studia istoria Germaniei cu un astfel de profesor fără să devină duşmanul unei dinastii a cărei influenţă asupra destinelor naţiunii se dovedea atât de dezastruoasă?

Cine ar fi putut rămâne supusul credincios a] unei dinastii pe care trecutul şi prezentul ne-o arătau ca pe eterna trădătoare a intereselor germane în favoarea unor josnice avantaje personale?

Tineri germani, oare noi nu ştiam deja că statul austriac nu nutrea, nu putea să nutrească pentru noi, germanii, nici o afecţiune?

Întâmplările de fiecare zi nu făceau decât să confirme învăţăturile istoriei despre activitatea Habsburgilor. În nord şi în sud otrava străină mistuia trupul poporului nostru şi Viena însăşi devenea un oraş din ce în ce mai puţin german. “Augusta Casă de Austria” făcea cu orice prilej jocul cehilor. Pumnul zeiţei dreptăţii eterne şi a pedepsei implacabile l-a doborât pe duşmanul de moarte al Germaniei austriece, marele duce Franz Ferdinand. El a fost străpuns de gloanţele la a căror fabricare contribuise. Dar oare nu el patrona acea slavizare a Austriei care se manifestă de sus în jos?

Poverile poporului german erau uriaşe, i se cereau uimitoare sacrificii băneşti şi de sânge, şi până şi cei mai orbi vedeau zădărnicia lor. Cea mai dureroasă pentru noi era totuşi constatarea că politica Habsburgilor faţă de noi avea o acoperire morală în alianţa lor cu Germania: astfel, aceasta din urmă aprobă într-un fel lenta exterminare a germanismului din vechea monarhie. Încercând cu ipocrizie să creeze în afară impresia că Austria rămânea un stat german, casa imperială întreţinea împotriva ei sentimente de revoltă, de dispreţ şi de ură.

Numai conducătorii Reichului nu vedeau nimic din toate acestea. Ca loviţi de orbire, păşeau pe lingă un cadavru, crezând că descoperă în semnele descompunerii lui dovezile unei reînvieri.

Această nefericită alianţă a tânărului Reich cu iluzoriul stat austriac purta germenii războiului mondial şi ai dezastrului.

*

*   *

Pe parcursul cărţii voi trata temeinic această problemă; deocamdată e suficient să precizez că încă din prima tinereţe desprinsesem câteva idei esenţiale pe care