Că salvarea germanismului era condiţionată de nimicirea Austriei.

Apoi, că nu există nici o legătură între sentimentul naţional şi fidelitatea faţă de o dinastie.

Că, mai cu seamă, Casa de Austria va aduce nenorocirea naţiunii germane.

Încă din acea perioadă, ajunsesem în cunoştinţă de cauză la următoarele sentimente: dragostea fierbinte faţă de patria mea, Austria germană, ură profundă faţă de statul austriac.

*

*   *

Mai târziu, datorită acestor concepţii, pe care le datorăm şcolii, istoria universală mi-a facilitat tot mai mult înţelegerea acţiunii istorice în prezent, adică a politicii: aşadar, nu eu voi fi nevoit s-o învăţ, ci ea va fi cea care va trebui să mă instruiască.

Deja revoluţionar precoce în politică, n-am întârziat să fiu la fel nici în materie de artă.

În capitala Austriei de Sus exista pe atunci un teatru care, în fond, nu era prost. Se dădeau reprezentaţii destul de des. La doisprezece ani am auzit aici pentru prima oară Wilhelm Tell şi, peste câteva luni, prima operă din viaţa mea, Lohengrin. M-a cucerit de la început. Entuziasmul meu juvenil faţă de maestrul de la Bayreuth nu cunoştea limite. De atunci operele sale m-au atras întotdeauna şi am avut norocul ca după acele modeste interpretări dintr-un teatru de provincie, mai târziu să ascult altele, mult superioare.

Însă toate acestea - mai cu seamă după dureroasa traversare a vârstei ingrate - mi-au întărit aversiunea profundă faţă de carieră pe care mi-o hărăzea tatăl meu. Mă convingeam din ce în ce mai mult că nu voi fi niciodată fericit în pielea unui funcţionar. Iar talentul meu la desen, confirmat la Realschule, mă incita să perseverez în hotărârea mea.

Nici rugăminţile, nici ameninţările n-au putut s-o schimbe.

Voiam să devin pictor şi pentru nimic în lume funcţionar.

De altfel, cu vârsta, arătam tot mai mult interes pentru arhitectură.

Pe atunci o consideram drept o complinire firească a ariei de a picta şi mă bucuram în sinea mea de această lărgire a cadrului activităţii mele artistice.

Nu bănuiam câtuşi de puţin că într-o zi lucrurile se vor petrece cu totul altfel.

Chestiunea profesiunii mele avea să fie rezolvată mai repede decât mă aşteptam.

Aveam treisprezece ani când, pe neaşteptate, mi-am pierdut tatăl. Un atac de apoplexie l-a doborât în plină putere şi a pus capăt fără suferinţă drumului său pământesc, cufundându-ne pe toţi într-o durere profundă. Dorinţa lui cea mai fierbinte fusese să-şi ajute fiul să facă o carieră, ca să-l scutească de încercările propriilor sale începuturi. A trebuit s-o vadă neîmplinită. Dar, fără să-şi dea seama, sădise în mine germenii unui viitor pe care nu-l bănuia nici unul din noi.

Aparent, la început nu s-a schimbat nimic.

Mama se socotea obligată să-mi supravegheze mai departe educaţia conform dorinţei tatei, cu alte cuvinte în vederea carierei de funcţionar. Eu însumi eram mai hotărât ca oricând să n-o fac. Programa şi metodele din şcoala primară superioară mă interesau din ce în ce mai puţin, pe măsură ce se îndepărtau tot mai mult de idealul meu. O îmbolnăvire de câteva săptămâni a rezolvat pe neaşteptate chestiunea viitorului meu, punând capăt conflictelor din familie. Aveam plămânii grav bolnavi. Doctorul a sfătuit-o pe mama ca pe viitor să nu mă închidă sub nici o formă într-un birou şi în special să-mi întrerupă pentru cel puţin un an studiile de la Realschule. Astfel, ţinta dorinţelor mele ascunse şi apoi a luptei mele perseverente era dintr-odată atinsă.

Aflată încă sub impresia bolii mele, mama a fost de acord să părăsesc Realschule în favoarea Academiei.

Au fost zile fericite care păreau aproape un vis şi care, de altfel, nici n-aveau să fie decât un vis. Peste doi ani, moartea mamei zădărnicea brutal frumoasele mele planuri de viitor.

A doborât-o o boală lungă şi grea, care de la bun început n-a lăsat decât o slabă speranţă de vindecare. Cu toate acestea, a fost o lovitură teribilă. Pe tata îl respectasem, dar pe mama o iubisem.

Realitatea dură a existenţei m-a obligat să iau hotărâri rapide. Puţinele fonduri ale familiei fuseseră aproape în întregime epuizate de boală gravă a mamei; pensia de orfan ce-mi era alocată nu-mi ajungea ca să trăiesc şi trebuia să-mi câştig eu însumi existenţa cu orice chip.

Am plecat la Viena cu o valiză cu îmbrăcăminte şi lenjerie. Purtăm în suflet o voinţă de nezdruncinat. Cu cincizeci de ani mai devreme, tatăl meu reuşise să-şi învingă destinul. Voi face ca el. Voi deveni “cineva” - dar nu funcţionar!

CAPITOLUL II

ANII DE STUDIU ŞI DE SUFERINŢĂ DE LA VIENA

La moartea mamei, eram oarecum lămurit asupra viitorului meu.

În timpul ultimei sale boli, fusesem la Viena pentru susţinerea examenului de admitere la Academia de arte frumoase. Înarmat cu un teanc gros de desene, pornisem la drum, convins că voi fi admis cu uşurinţă. Fusesem de departe cel mai bun desenator de la Realschule şi de atunci aptitudinile mele se dezvoltaseră extrem de mult, astfel că, destul de mulţumit de mine însumi, aveam mari speranţe.

Totuşi mă preocupă ceva: mi se părea că sunt mult mai dotat pentru desen decât pentru pictură, în special pentru desenul arhitectural. De asemenea mi se dezvolta tot mai mult gustul pentru arhitectură însăşi, Această evoluţie s-a precizat în timpul unei şederi de cincisprezece zile la Viena, pe când nu împlinisem nici şaisprezece ani. Mă dusesem să studiez la Galeria de pictură de la Hofmuseum, dar n-avusesem ochi decât pentru clădirea respectivă. Alergam de la o curiozitate la alta, de dimineaţă până la căderea nopţii, dar edificiile mă captivau în mod deosebit. Rămâneam ore în şir în faţa Operei, ore întregi în faţa Parlamentului: întreaga Ringstrasse mi se părea o minune apărută din o mie şi una de nopţi.

Mă aflam aşadar pentru a doua oară în acel oraş frumos şi aşteptam, arzând de nerăbdare, dar plin de o încredere trufaşă în succesul la examenul de admitere. Eram atât de convins că voi reuşi, încât vestea eşecului a avut asupra mea efectul unui fulger pe un cer senin. Şi totuşi, trebuia să cred. Când m-am prezentat în faţa rectorului solicitând explicaţia nereuşitei la secţia