de pictură a Academiei, acesta m-a asigurat că desenele pe care le prezentasem dezvăluiau indiscutabil lipsa de înclinaţii pentru pictură, în schimb vădeau posibilităţi în domeniul arhitecturii. În ceea ce mă privea, nu putea fi vorba de secţia de pictură a Academiei, ci numai de secţia de arhitectură. De la bun început nu puteau admite că nu frecventasem niciodată o astfel de şcoală sau că nu primisem o pregătire corespunzătoare.

Am părăsit foarte abătut Palatul Hansen din Schiller Platz, îndoindu-mă de mine însumi pentru prima oară în viaţa mea. Căci cele auzite în legătură cu aptitudinile mele îmi dezvăluiau brusc, într-o străfulgerare neaşteptată, discordanţa pe care o resimţeam deja de mult, fără să-mi pot da exact seama de natură şi cauzele ei.

Atunci, în câteva zile, m-am şi văzut arhitect.

În realitate, drumul era plin de greutăţi, căci ceea ce neglijasem până atunci, sfidător, la Realschule, avea să se răzbune amarnic. Înaintea cursurilor şcolii de arhitectură din cadrul Academiei, trebuia urmat cursul tehnic de construcţii, iar admiterea la acesta din urmă necesita studii complete la o şcoală primară superioară. Toate acestea îmi lipseau. Se părea deci că visul meu nu putea fi împlinit.

Când, după moartea mamei, m-am reîntors pentru a treia oară la Viena, - de astă dată pentru câţiva ani - îmi regăsisem liniştea şi hotărârea. Îmi redobândisem demnitatea şi-mi fixasem definitiv scopul pe care voiam să-l ating. Voiam să devin arhitect, iar dificultăţile întimpinate făceau parte din categoria celor ce trebuie înfrânte şi nu din a celor în faţa cărora capitulezi. Iar eu voiam să le înfrâng, având mereu în faţa ochilor imaginea tatei, modest cizmar de ţară, devenit funcţionar. Porneam de pe baze mai solide, deci luptă avea să fie mai uşoară; în vitregia soartei, cum o vedeam pe-atunci, astăzi văd înţelepciunea Providenţei. Zeiţa ananghiei m-a luat în braţe, ameninţându-mă adesea cu distrugerea: astfel, voinţa mea s-a călit odată cu piedicile înfruntate şi în final a triumfat.

Îi mulţumesc acestei epoci că m-a făcut sever şi capabil de asprime. Mai mult chiar, îi sunt recunoscător pentru că m-a îndepărtat de deşertăciunea unei vieţi uşoare, că a smuls din blândeţea cuibului un copil prea răsfăţat, că grijă a devenit noua lui mamă, că l-a azvârlit, împotriva voinţei lui, într-o lume de mizerie şi de lipsuri, dându-i astfel prilejul să i cunoască pe cei pentru care avea să lupte mai târziu.

*

*   *

Este perioada în care mi s-au deschis ochii asupra a două pericole pe care abia le cunoşteam din auzite, fără să bănuiesc influenţa lor înspăimântătoare asupra existenţei poporului german: marxismul şi iudaismul.

Viena, al cărei nume evocă pentru atâta lume veselie şi nepăsare, loc de petreceri al unor fericiţi muritori, pentru mine nu înseamnă, vai! decât amintirea vie a celei mai triste perioade din viaţa mea.

Chiar şi astăzi, numele ei trezeşte în mine doar amintirea neplăcută a cinci ani de suferinţe cumplite. Cinci ani în care a trebuit, mai întâi ca muncitor necalificat şi apoi ca zugrav, să-mi asigur subzistenţa, subzistenţă redusă, ce nu-mi putea astâmpăra nici măcar foamea cronică. Fiindcă foamea era pe atunci paznicul fidel care nu mă părăsea niciodată, tovarăşa care a împărţit totul cu mine. Ea a fost părtaşa la cumpărarea fiecărei cărţi; o reprezentaţie la Operă însemna tovărăşia ei în ziua următoare; era o luptă neîntreruptă cu o prietenă nemiloasă. Totuşi, în vremea aceea am învăţat mai multe decât oricând înainte. În afară de arhitectură, în afara rarelor reprezentaţii de la Operă, rod al unor zile de post, singura mea bucurie erau cărţile, tot mai numeroase.

Pe atunci citeam enorm şi temeinic; timpul rămas liber după orele de muncă era consacrat exclusiv studiului. În câţiva ani, am dobândit astfel cunoştinţe care îmi sunt şi astăzi de folos.

Voi mai adăuga că în această perioadă au început să mi se contureze opiniile şi teoriile generale care au devenit fundamentul neclintit al activităţii mele din acea vreme De atunci am avut puţine lucruri de adăugat şi nimic de schimbat

Dimpotrivă.

Astăzi sunt convins că esenţialul gândirii creatoare a omului se manifestă în general în tinereţe. Eu fac o distincţie între înţelepciunea bătrânului, care comportă mai multă profunzime şi prevedere, rezultate din experienţa unei vieţi îndelungate şi geniul creator al tinereţii care răspândeşte cugetări şi idei cu o fertilitate inepuizabilă, fără a le putea pune imediat în valoare, tocmai din pricina bogăţiei lor. Ea furnizează materiale şi planuri de viitor din care se va inspira omul matur, în măsura în care pretinsa înţelepciune a anilor nu va fi înăbuşit geniul tinereţii.

*

*   *

Viaţa pe care o dusesem până atunci acasă era, evident, cea a tuturor tinerilor de vârsta mea nu cunoşteam grija zilei de mâine şi problema socială era inexistentă.

Anturajul din tinereţea mea era format din mici burghezi, adică o lume care avea foarte puţine legături cu cea a adevăraţilor muncitori, fiindcă, oricât de ciudat ar părea la prima vedere, prăpastia care desparte această clasă puţin favorizată din punct de vedere economic de cea a lucrătorilor manuali este adesea mult mai adâncă decât se crede. Există aproape o duşmănie motivată de faptul că oameni care s-au ridicat de curînd deasupra nivelului lucrătorilor manuali, se tem de recăderea în vechiul mediu pe care îl dispreţuiesc puţin, sau cel puţin de faptul că ar putea să pară ca făcând încă parte din el. Adăugaţi la aceasta tot ce este respingător în amintirea grosolăniei relaţiilor cu aceste clase inferioare şi a totalei lor lipse de cultură pentru nişte oameni de condiţie, fie şi modestă, care au depăşit odată acest nivel social, o scurtă recădere în vechiul mediu reprezintă o obligaţie insuportabilă.

Se constată de asemenea că de multe ori oameni aflaţi la un nivel social ridicat se coboară la cei mai umili dintre concetăţenii lor cu mai puţină părtinire decât parveniţii.

Numesc parvenit orice persoană care s-a ridicat de la o situaţie dată la o situaţie superioară prin propriile sale mijloace.

Pe acesta, luptă aprigă pe care a dus o îl face foarte adesea să şi piardă orice sensibilitate şi orice sentiment de milă faţa de nenorociţii rămaşi în