Din acest punct de vedere soarta m-a favorizat. Obligat să mă întorc în lumea sărăciei şi a nesiguranţei materiale, pe care tatăl meu o cunoscuse deja, am pierdut ochelarii de cal ai prea limitatei mele educaţii de “mic-burghez”. Am învăţat atunci să-i cunosc pe oameni şi să fac diferenţa între înfăţişarea unui om înfometat sau brutal şi adevărata lor natură.

La începutul secolului, Viena era deja un oraş plin de nedreptăţi sociale.

Bogăţia şi lipsurile se învecinau aici fără tranziţie. În centru şi în cartierele învecinate se simţea bătând pulsul unui imperiu de cincizeci şi două de milioane de locuitori, împodobit cu toate frumuseţile multiplelor lui naţionalităţi. O curte magnifică atrăgea ca un magnet bogăţia şi inteligenţa din restul statului. Adăugaţi la acestea efectele centralizării sistematice a monarhiei habsburgice.

Această centralizare se impunea pentru a menţine strâns legate nişte popoare atât de deosebite; dar ea avea drept consecinţă concentrarea extraordinară a înaltelor şi a celor mai înalte autorităţi în capitala imperiului şi reşedinţa împăratului.

Viena nu era doar centrul politic şi intelectual al bătrânei monarhii dunărene, ci şi centrul economic al ţării. Armatei militarilor de rang înalt, a funcţionalilor, artiştilor şi intelectualilor i se opunea armată încă şi mai numeroasă a muncitorilor. Înaintea bogăţiei aristocraţiei şi a negustorilor se etala sărăcia cea mai deplină. În faţa palatului din Ringstrasse se târau mii de şomeri şi în josul acestei via triumphalis a vechii Austrii, în întunericul şi mocirla canalelor sale de scurgere, se oploşeau vagabonzii.

În nici un alt oraş german problema socială nu putea fi mai bine studiată ca la Viena; dar să nu ne amăgim. Acest studiu nu putea fi întreprins de sus. Cel care n-a fost el însuşi constrâns la o asemenea sărăcie nu o va cunoaşte niciodată. Altminteri nu va exista decât vorbărie superficială sau sentimentalism mincinos: ambele la fel de dăunătoare şi fără să atingă miezul problemei. Nu ştiu care e mai nefastă, indiferenţa de care dau dovadă în fiecare zi majoritatea favorizaţilor soartei şi chiar a parveniţilor faţă de nevoile sociale, sau condescendenţa arogantă şi adesea lipsită de tact, dar întotdeauna atât de plină de graţie, a anumitor femei elegante care se umflă în pene pentru că “merg în popor”. Aceşti oameni se înşeală cu atât mai mult cu cât, cu spiritul lor lipsit de instinct, se mărginesc să înţeleagă lucrurile în linii mari. Apoi se miră că părerile lor declarate public nu au pic de succes ori sunt respinse cu indignare; ei văd în asta, bucuroşi, o dovadă a ingratitudinii poporului.

Pentru asemenea minţi, faptul că o activitate socială nu are nimic comun cu toate acestea nu e un adevăr prea plăcut, mai ales că ea nu poate năzui la nici un fel de recunoştinţă, dat fiind că nu trebuie să împartă favoruri, ci să restabilească nişte drepturi.

Eu nu am fost pus în situaţia de a studia problema socială în felul acesta. Înrolându-mă în armata ei blestemată, mizeria nu m-a invitat “s-o studiez” îndeaproape, ci mai degrabă m-a luat pe mine însumi drept subiect.

Nu mizeriei îi revine meritai supravieţuirii cobaiului.

*

*   *

Când încerc astăzi să mi adun impresiile din acea perioadă, nu reunesc întru totul. În mintea mea au continuat să trăiască doar cele mai importante, adesea acelea în care eram implicat mai îndeaproape. Pe ele le veţi găsi aici, împreună cu învăţămintele pe care le am tras pe vremea aceea.

*

*   *

Nu mi-a fost niciodată prea greu să mi găsesc de lucru, fiindcă nu încercam să-mi câştig existenţa ca muncitor specializat, ci ca muncitor necalificat sau ca ajutor.

Astfel mă găseam în situaţia celor care plecau pentru totdeauna din Europa cu intenţia neclintită de a şi reface viaţa într-o lume nouă şi de a dobândi o patrie nouă.

Detaşaţi de toate consideraţiile paralizante legate de datorie şi de rang, de anturaj şi de tradiţie, ei profită de orice câştig ce li se oferă şi fac toate muncile, pătrunşi de ideea că muncă cinstită nu înjoseşte niciodată, oricare ai fi ea.  Hotărâsem şi eu să sar cu ambele picioare odată în această lume nouă pentru mine ca să-mi croiesc un drum în viaţă.

Curînd mi-am dat seama că este mai uşor să găseşti o slujbă oarecare decât s-o păstrezi.

Nesiguranţa pâinii de fiecare zi mi s a părut una din laturile cele mai sumbre ale acestei vieţi noi.

Ştiu că muncitorul calificat nu este aruncat în stradă tot atât de des ca şi cel necalificat, totuşi niciodată nu poate fi sigur, dacă riscă mai puţin să sufere de foame pentru că n-are de lucru, îi rămâne teama de lock out sau de grevă.

Nesiguranţa salariilor zilnice este una din plăgile cele mai grave ale economiei sociale.

Tânărul agricultor pleacă la oraş, atras de o muncă despre care i se spune că e mai uşoară care poate chiar este şi a cărei durată este mai scurtă. E ispitit mai ales de lumină orbitoare care străluceşte doar în marile oraşe. Obişnuit cu o anumită siguranţă a câştigului, nu obişnuieşte să şi părăsească vechiul loc de muncă decât dacă are în vedere cel puţin un altul. În sfârşit, lipsa de muncitori agricoli este atât de mare încât la ţară un şomaj îndelungat este neverosimil. Este greşit să se creadă a priori că tânărul care pleacă la oraş e făcut dintr-un aluat mai prost decât cel care continuă să lucreze pământul. Dimpotrivă: experienţa demonstrează că naturile cele mai sănătoase şi mai viguroase emigrează cel mai uşor. Prin emigrant nu înţeleg doar pe cel care pleacă în America, ci şi pe tânărul argat care se hotărăşte să-şi părăsească satul natal pentru a merge în marele oraş necunoscut. Şi el e gata să înfrunte riscurile unui destin nesigur. De obicei vine la oraş cu o mică sumă de bani şi nu se descurajează din primele zile dacă are ghinion şi nu-şi găseşte imediat de lucru.