Dar dacă îşi pierde slujba în scurt timp, e mai grav; e mult mai greu, dacă nu imposibil, să-şi găsească altă, mai ales iarna. În primele săptămâni mai merge. Primeşte ajutorul de şomaj de la casieria sindicatului şi, de bine de rău, se descurcă. Dar odată ce şi-a cheltuit ultimul dinar şi ultimul pfennig, când, în cele din urmă, încetează să mai primească ajutorul de şomaj, începe o sărăcie cumplită. Acum umblă de colo-colo, înfometat; vinde sau amanetează ce i-a mai rămas; prin ţinuta şi relaţiile lui, ajunge astfel la o decădere fizică şi spirituală completă. Dacă mai rămâne şi fără adăpost şi lucrul acesta intervine iarna, cum se întâmpla de obicei, nenorocirea e completă. În sfârşit găseşte ceva de lucru. Dar povestea începe de la capăt. A doua oară vă fi la fel. A treia oară vă fi mai rău, până când, încetul cu încetul, va învăţa să îndure nepăsător această soartă veşnic nesigură. Repetiţia a creat obişnuinţa.

Astfel, omul harnic de altădată devine delăsător în toate, până când ajunge un instrument oarecare în mâinile celor ce urmăresc doar nişte profituri josnice. Şomajul îi este atât de puţin imputabil încât, dintr-odată, îi este totuna dacă luptă pentru revendicări economice sau pentru nimicirea valorilor statului, ale societăţii sau ale civilizaţiei. Devine grevist, dacă nu cu bucurie, cel puţin cu indiferenţă.

Am putut urmări acest proces pe mii de exemple. Şi pe măsură ce le cercetăm, dezaprobarea mea faţă de aceste oraşe de câteva milioane de locuitori, care îi atrag pe oameni cu atât a aviditate pentru ca apoi săi zdrobească într-un mod atât de înspăimântător, devenea tot mai vie.

La sosire, ei mai aparţin încă poporului lor; dacă rămân, sunt pierduţi pentru acesta.

Am bătut şi eu străzile marelui oraş; am simţit toate loviturile sorţii şi le-am putut aprecia efectele. Încă ceva: alternanţele frecvente de lucru şi de şomaj fac ca încasările şi cheltuielile necesare existenţei să devină neregulate şi, cu timpul, distrug simultan orice simţ al economiei şi orice simţ de organizare a vieţii cotidiene la majoritatea muncitorilor. În chip vizibil, trupul se obişnuieşte puţin câte puţin cu belşugul în perioadele bune şi cu foamea în cele proaste. Da, foamea suprimă orice proiect de o mai bună organizare pentru perioadele în care câştigul va fi mai uşor. În faţa celui pe care-l chinuie, ea face să danseze, într-un miraj stăruitor, imaginile unei “vieţi bune” uşoare; ea dă atâta farmec acestui vis, încât el devine o dorinţă bolnavă ce va trebui satisfăcută cu orice preţ, de îndată ce leafa o va permite, cât de cât. Omul care abia şi-a găsit de curînd de lucru pierde atunci orice bun simţ şi orice măsură şi se aruncă într-o viaţă uşoară de pe o zi pe alta. În loc să-şi orânduiască în mod inteligent modestul său mod de viaţă pentru toată săptămâna, şi-l dă complet peste cap. Banii câştigaţi ţin, la început, cinci zile din şapte, mai târziu numai trei, iar şi mai târziu doar o singură zi; în final dispar într-o singură noapte de petrecere.

Iar acasă există adesea o soţie şi nişte copii. Se întâmpla să fie şi ei cuceriţi de modul acesta de viaţă, mai ales atunci când soţul este bun cu ei, adică în felul lui îi iubeşte. Salariul pe o săptămână e risipit acasă, în comun; le ajung două sau trei zile: cât sunt bani, beau şi mănâncă; apoi suferă de foame în comun. Atunci nevasta se strecoară prin vecini, cumpără câte ceva pe credit, face mici datorii prin dughene, încercând să reziste astfel în ultimele zile grele ale săptămânii. La prânz se aşează cu toţii în faţa unei mâncări sărăcăcioase - foarte mulţumiţi că există ceva - şi aşteaptă ziua de salariu. Vorbesc despre el. Fac planuri şi, cu burta goală, visează la fericirea ce se va întoarce curînd.

Încă din cea mai fragedă tinereţe, copiii se familiarizează cu această sărăcie.

Dar lucrurile sfârşesc prost atunci când bărbatul o ţine pe a lui încă de la începutul săptămânii şi soţia intră în conflict cu el chiar pentru copii. Încep certurile şi, pe măsură ce bărbatul se înstrăinează de soţie, se apropie de băutură» În fiecare sâmbătă se îmbată; luptând pentru ea şi pentru copiii ei, femeia îi smulge câţiva bănuţi, de obicei ţinându-se după el pe drumul de la fabrică la cârciuma. Când noaptea îl readuce în sfârşit acasă, duminica sau lunea, beat şi brutal, dar cu buzunarele goale, au loc scene jalnice...

Am asistat de sute de ori la astfel de întâmplări neplăcute. La început ostil şi revoltat, am sfârşit prin a înţelege latura tragică a acestor episoade dureroase şi cauza lor profundă» Am deplâns victimele nenorocite ale unui mediu dăunător.

Problema locuinţelor era şi mai gravă, iar sărăcia locuinţelor lucrătorilor manuali din Viena era înspăimântătoare. Şi astăzi mă cutremur când mă gândesc la acele sălaşe mizerabile, la acele adăposturi şi la acele locuinţe suprapopulate, pline de gunoi şi de o murdărie respingătoare»

Ce s-ar fi întâmplat, ce s-ar întâmpla dacă din aceste infernuri ale sărăciei un val de sclavi dezlănţuiţi s-ar revărsa asupra restului omenirii care lasă evenimentele să meargă de la sine, fără a bănui măcar că, mai devreme sau mai târziu, destinul, neconjurat, va aduce cu sine represalii inevitabile?

Cât de recunoscător sunt astăzi Providenţei care m-a purtat prin această şcoală: de astă dată nu mă mai puteam dezinteresa de ceea ce nu-mi plăcea şi m-am instruit rapid şi temeinic.

Ca să nu-mi pierd complet speranţa în oamenii care mă înconjurau pe atunci, trebuia să fac abstacţie de manierele şi de felul lor de viaţa şi să nu reţin decât motivele decăderii lor.  Atunci puteam suporta acest spectacol fără să mă descurajez, atunci din toate aceste tablouri ale nenorocirii, ale deznădejdii, ale murdăriei şi ale depravării nu mai ieşeau în relief oamenii, ci jalnicele rezultate ale unor legi jalnice. Cu toate acestea, fiindu-mi mie însumi foarte greu să-mi câştig existenţa, eram ferit de capitularea într-un sentimentalism jalnic văzând produsele, rezultatul final al acestui procesele degradare. Nu, nu aşa trebuia conceput Şi se vădea că la îmbunătăţirea acestei stări putea duce doar