Punerea unor temelii mai bune ale dezvoltării noastre, inspirate dintr-un profund sentiment de responsabilitate socială.

Nimicirea cu hotărâre brutală a vlăstarelor care nu pot fi ameliorate.

Natura nu se interesează atât de conservarea individului cât de dezvoltarea descendenţei sale, suport al speciei. Aşa se întâmpla şi în viaţa. Nu e deloc cazul să fie ameliorate artificial părţile rele ale prezentului - ameliorare de altfel practic imposibilă - ci să fie pregătite căi mai sănătoase pentru dezvoltarea viitoare a omului, încă de la începuturile lui.

Încă din timpul anilor mei de luptă de la Viena, mă convinsesem că:

Scopul activităţii sociale nu va trebui niciodată să fie menţinerea unei bunăstări amăgitoare, ci mai degrabă evitarea acelor carenţe esenţiale ale vieţii noastre economice şi culturale care duc negreşit la degenerarea individului sau cel puţin o pot antrena.

Dificultatea corectăm unei situaţii sociale ucigătoare, nefaste pentru stat, prin orice mijloace, chiar şi prin cete mai brutale, nu provine din ezitarea asupra cauzelor ei.

Şovăiala celor ce nu iau măsurile de salvare indispensabile izvorăşte din sentimentul lor foarte întemeiat că sunt ei înşişi răspunzători de depravarea tragică a unei clase întregi. Acest sentiment le paralizează orice hotărâre fermă de a acţiona, ei nu ştiu să prevadă decât nişte reforme timide şi nesatisfăcătoare, chiar dacă e vorba de măsuri de conservare absolut necesare.

Numai când o epocă va înceta să mai fie vrăjită de propria conştiinţă a responsabilităţii sale, îşi va redobândi, odată cu liniştea interioară, forţa exterioară pentru a reteza brutal şi fară părere de rău mlădiţele parazitare şi pentru a smulge neghina.

Dar era evident că statul austriac, ignorând orice justiţie şi orice legislaţie socială, era incapabil să combată creşterile nefaste.

*

*   *

Nu ştiu ce mă înspăimânta mai mult pe vremea aceea, mizeria materială a semenilor mei, grosolănia lor morală, cea a obiceiurilor lor, ori nivelul atât de scăzut al culturii lor intelectuale.

De câte ori nu s-au revoltat burghezii noştri auzind vreun vagabond vrednic de plâns declarând că i este perfect egal dacă e german sau nu, şi că oriunde va avea strictul necesar se va simţi bine!

Se întrec care mai de care să deplângă această absenţă a mândriei naţionale şi să denunţe cu tărie astfel de sentimente.

Dar câţi s-au întrebat de ce au ei înşişi sentimente mai bune?

Citi îşi dau seama de faptul că mândria lor foarte firească de a aparţine unui popor privilegiat este legată printr-un număr infinit de fire de tot ceea ce a făcut ca patria lor să fie atât de celebră în toate domeniile artei şi ale spiritului?

Citi văd în ce măsură orgoliul lor de a fi germani rezultă din cunoaşterea măreţiei Germaniei?

Oare mediile noastre burgheze se gândesc şi la faptul că poporului puţin îi pasă de acest orgoliu?

Acum să nu mi se obiecteze că în toate ţările e la fel şi că muncitorii le consideră “totuşi” patria lor. Chiar de-ar fi aşa, aceasta n-ar scuza atitudinea noastră neglijentă. Dar nimic din toate acestea. Ceea ce noi numim, de pildă, educaţia şovină a poporului francez, nu este decât proslăvirea excesivă a prestigiului Franţei în toate domeniile culturii sau, cum spun francezii, ale “civilizaţiei”. Un tânăr francez nu este instruit în aşa fel încât să-şi dea seama obiectiv cum stau lucrurile în realitate: educaţia lui îi arată, dintr-un punct de vedere subiectiv uşor de închipuit, tot ceea ce are vreo importanţă pentru prestigiul ţării sale, în materie de politică şi de civilizaţie.

O astfel de educaţie trebuie să se limiteze întotdeauna la noţiuni foarte importante de ordin general. Şi ele trebuie întipărite în sufletul şi memoria poporului printr-o repetare stăruitoare.

La noi, dimpotrivă, păcatului lipsei unui caracter negativ i se adaugă distingerea constantă a puţinului pe care fiecare a avut norocul să-l înveţe în şcoală. Şobolanii care otrăvesc politica noastră devorează acele fărâme din sufletul şi memoria celor umili, în măsura în care mizeria nu şi a luat deja această însărcinare.

Să ne închipuim prin urmare următoarele;

În două încăperi dintr-un beci locuieşte o familie de şapte muncitori. Printre cei cinci copii, un ţânc de trei ani. Este vârsta la care copilul începe să înţeleagă. Oamenii foarte dotaţi păstrează amintirile din această perioadă până la vârsta cea mai înaintată. Strâmtoarea şi înghesuiala din locuinţă sunt un chin permanent; ele provoacă certuri. Aceşti oameni nu locuiesc împreună, ci sunt înghesuiţi unii peste alţii. Cele mai mărunte neînţelegeri care se rezolvă de la sine într-o casă spaţioasă dau naştere aici la dispute neîntrerupte. Între copii mai treacă-meargă: peste o clipă le-au uitat. Dar când e vorba de părinţi, conflictele zilnice devin adesea neînchipuit de grave şi de brutale. Iar rezultatele acestor lecţii se fac simţite la copii. Trebuie să cunoşti aceste medii ca să ştii până unde pot merge beţia, bătăile. Un biet copil de şase ani cunoaşte amănunte care pe un adult l-ar face să se cutremure. Otrăvit moral şi subalimentat fizic, acest mic cetăţean merge la şcoala publică şi acolo învaţă atât cât să ştie să citească şi să scrie. Nici vorbă să-şi facă temele acasă unde i se vorbeşte despre clasă şi profesorii săi cu o mojicie cumplită. De altfel acolo nu este respectată nici o instituţie umană începând cu şcoala şi terminând cu cele mai înalte corpuri ale statului; religia, morala, naţiunea şi societatea, totul este împroşcat cu noroi. Când băieţaşul părăseşte şcoala la vârsta de paisprezece ani, se ştie ce predomină în el: ori o neînchipuită prostie în tot ce priveşte cunoştinţele concrete, ori o insolenţă caustică şi o imoralitate care-ţi ridică părul măciucă.

Ce atitudine va avea în viaţa pe care o va începe acest omuleţ care n-are nimic sfânt şi care, în schimb, bănuieşte sau cunoaşte toate josniciile existenţei...

Copilul de treisprezece ani devine, la cincisprezece, un detractor declarat al oricărei autorităţi. El n-a învăţat să cunoască decât noroiul şi murdăria, excluzând