Şi iată care va fi educaţia lui de bărbat.

Va urma exemplele primite în tinereţe - pe acela al tatălui său. Se va întoarce acasă, Dumnezeu ştie când, va stâlci el însuşi în bătaie, ca să se mai distreze, biata făptură care i-a fost mamă, va huli pe Dumnezeu şi universul, până va fi primit într-o casă de corecţie.

Acolo educaţia îi va fi desăvârşită.

Şi iată-i pe bunii noştri burghezi foarte miraţi de “entuziasmul naţional” redus al acestui “tânăr cetăţean”.

Lumea burgheză vede în fiecare zi la teatru şi la cinema, în cărţi proaste şi în gazete infame cum otrava este vărsată cu găleata asupra poporului, şi apoi se miră de slabă “ţinută morală” şi de “indiferenţa naţională” a mulţimii! De parcă ecranul, presa îndoielnică şi celelalte s-ar interesa de popularizarea informaţiilor legate de prestigiul nostru naţional! Ca să nu mai vorbim de educaţia primită anterior...

Am învăţat şi înţeles temeinic un principiu a cănii existenţă nu o bănuisem până atunci:

Transformarea unui popor în naţiune presupune crearea unui mediu social sănătos, platformă necesară pentru educarea individului Numai cel ce a învăţat, acasă şi la şcoală, să aprecieze superioritatea intelectuală şi economică şi în special politică a ţării sale va fi în stare să simtă - şi va simţi mândria de a-i aparţine. Nu lupţi decât pentru ceea ce iubeşti; nu iubeşti decât ceea ce respecţi; iar pentru a respecta trebuie cel puţin să cunoşti.

Interesul meu pentru problema socială fiind trezit, am început s-o studiez foarte serios. O lume nouă, necunoscută până atunci, mi se înfăţişă.

În 1909 şi 1910 situaţia mea se schimbase şi nu mai eram obligat să-mi câştig existenţa ca muncitor necalificat. Mi-am deschis o firmă proprie de desenator şi acuarelist. Această meserie nu aducea deloc beneficii, câştigam abia cât să supravieţuiesc, dar era interesantă în vederea profesiunii căreia mă dedicasem. De asemenea, de acum înainte, seara nu mai eram mort de oboseală şi la întoarcerea de pe şantier incapabil să citesc fără să aţipesc curînd. Munca mea actuală nu era aşadar fără legătură cu viitoarea mea meserie şi, în afară de aceasta, eram stăpân pe timpul meu şi mi-l puteam împărţi mai bine decât înainte.

Pictam de nevoie şi învăţam de plăcere.

Aceasta îmi îngăduia să completez cu cunoştinţele teoretice indispensabile cea ce învăţasem despre problema socială din lecţiile realităţii. Studiasem aproape toate cărţile referitoare la acest subiect care îmi cădeau în mâna şi, de altfel, meditam mult.

Cred într-adevăr că cei din anturajul meu mă socoteau pe vremea aceea un original.

Cum era foarte firesc, în plus mă dedicam cu pasiune arhitecturii. O considerăm, întocmai ca şi muzica, regina artelor. A mă ocupa de ea nu era o muncă, ci o adevărată fericire. Puteam citi sau desena până noaptea târziu fără să simt vreo oboseală. Şi mi se întărea convingerea că frumosul meu vis pentru viitor se va realiza, chiar de-ar trebui să aştept ani îndelungaţi. Eram ferm hotărât să dobândesc faimă ca arhitect.

Pe lângă această, interesul puternic pe care-l manifestam faţă de politică nu mi se părea că însemna mare lucru. Dimpotrivă: credeam că nu fac decât să mă achit de o obligaţie elementară a oricărei fiinţe gânditoare. Orice persoană lipsită de cunoştinţe în această chestiune pierdea orice drept la critică sau la exercitarea vreunei funcţii.

Şi în acest domeniu citeam şi studiam mult.

Pentru mine a citi avea alt sens decât pentru media pretinşilor noştri intelectuali.

Cunosc oameni care citesc interminabil carte după carte, literă cu literă, fără să pot totuşi să spun că sunt oameni “citiţi”. Ei posedă o grămadă uriaşă de cunoştinţe, dar mintea lor nu se pricepe nici să le catalogheze, nici să le împartă. Le lipseşte arta de a distinge într-o carte valorile care trebuie băgate la cap odată pentru totdeauna de pasajele plictisitoare - care nu vor fi citite, dacă e posibil, sau cel puţin nu vor fi duse cu sine ca un balast inutil. Lectura nu este un scop, ci mijlocul prin care fiecare umple cadrul pe care i l-au trasat darurile şi aptitudinile sale. Fiecare primeşte astfel uneltele şi materialele necesare meseriei lui, numai ele să-l ajute să-şi câştige existenţa sau să servească la îndeplinirea unor aspiraţii mai înalte. Al doilea scop al lecturii trebuie să fie dobândirea unei viziuni de ansamblu asupra lumii în care trăim. Dar în ambele cazuri este necesar nu ca aceste lecturi să ocupe loc în şirul capitolelor sau cărţilor păstrate în memorie, ci să se insereze la locul lor ca o pietricică într-un mozaic şi să contribuie astfel la constituirea unei imagini generale a lumii în mintea cititorului. Altminteri se formează un amestec de noţiuni dezordonat şi fără mare valoare, în pofida înfumurării pe care o poate inspira nefericitului său posesor. Căci acesta crede foarte serios că e instruit, că înţelege ceva din viaţă şi că posedă nişte cunoştinţe, în timp ce fiece sporire a unei asemenea instruiri îl îndepărtează şi mai mult de realitate; cel mai adesea nu-i mai rămâne decât să sfârşească într-un sanatoriu sau ca politician.

Niciodată o astfel de minte nu va reuşi să extragă din talmeş-balmeşul cunoştinţelor sale pe aceea care-i va folosi într-un moment dat; fiindcă acel balast intelectual nu a fost clasat ţinând seamă de necesităţile vieţii; el doar s-a tasat în ordinea cărţilor citite şi aşa cum a fost asimilat şi conţinutul lor. Şi dacă necesităţile vieţii i-ar da totuşi ideea unei juste utilizări a ceea ce a citit odinioară, ar mai trebui ca ele să menţioneze cartea şi numărul paginii, altfel bietul nătărău n-ar găsi niciodată cele potrivite. Dar pagina nu e menţionată şi, în fiecare moment critic, aceşti oameni cu atâta experienţă sunt într-o încurcătură grozavă; ei caută convulsiv cazuri analoage şi, cum este