Cum s-ar putea explica altfel că cei mai mari pontifi ai guvernului fac atâtea greşeli grosolane cu toată ştiinţa lor? Altminteri ar trebui să vedem în ei nu o supărătoare stare patologică, ci ticăloşia cea mai josnică.

Dimpotrivă, cel ce ştie să citească, discerne imediat într-o carte, o gazetă sau o broşură ceea ce merită să fie păstrat fie pentru nevoile lui personale, fie ca material de interes general. Cele dobândite astfel se înglobează în imaginea pe care şi-o face deja despre cutare sau cutare lucru, o corectează, o completează, îi sporeşte exactitatea sau îi precizează sensul Dacă viaţa pune pe neaşteptate o problemă, memoria celui care a ştiut să citească îi furnizează de îndată o opinie bazată pe aportul unor ani îndelungaţi; el o supune raţiunii faţă de cazul nou despre care e vorba şi reuşeşte astfel să lămurească sau să rezolve problema.

Lectura nu are sens şi utilitate decât înţeleasă astfel.

De exemplu, un orator care nu-i furnizează gândirii sale, sub o asemenea formă, elementele care îi sunt necesare, este incapabil să şi susţină părerea în faţa unui adversar, chiar dacă are de o mie de ori dreptate. În orice discuţie, memoria îl lasă în mod ruşinos. Nu găseşte argumente nici ca să susţină ceea ce afirmă, nici ca să-şi reducă la tăcere adversarul. Atâta timp cât nu este vorba, ca la orator, decât de satisfacţia personală, mai treacă-meargă; dar dacă soarta a făcut dintr-un astfel de om în acelaşi timp atotştiutor şi neputincios un şef de stat, lucrul devine mult mai grav.

Încă din tinereţe m-am străduit să citesc bine şi am fost ajutat în chip fericit de memoria şi de inteligenţa mea. Din acest punct de vedere, şederea mea la Viena a fost utilă şi rodnică. Observaţiile zilnice m-au incitat să studiez fără încetare problemele cele mai diverse. Fiind în măsură să verific rând pe rând realitatea prin teorie şi teoria prin realitate, n-aveam a mă teme nici că-mi veştejesc spiritul prin consideraţiuni pur teoretice, nici că mă mulţumesc cu realităţi superficiale.

Experienţa mea cotidiană a fost atunci hotărâtoare în două chestiuni esenţiale în afara problemelor sociale - şi m-a incitat la studierea lor teoretică aprofundată.

Cine ştie când aş fi aprofundat teoriile şi esenţa însăşi a marxismului, dacă n-aş fi fost aruncat într-adevăr cu capul înainte în chestiune?

*

*   *

Ceea ce ştiam despre social-democraţie în tinereţe era neînsemnat şi complet fals.

Îmi plăcea că luptă pentru sufragiul universal şi secret, căci raţiunea îmi spunea deja că aceasta trebuia să slăbească regimul Habsburgilor pe care-l uram atât. Eram convins că statul dunărean nu putea supravieţui dacă nu sacrifica germanismul, dar că, chiar cu preţul unei slavizări îndelungate a elementului german, nu va obţine nici o garanţie de viaţă trainică, deoarece forţa de coeziune pe care o conferă slavismul unui stat nu trebuie supraestimată. Salutăm aşadar cu bucurie orice mişcare susceptibilă să provoace prăbuşirea acestui stat inacceptabil, care condamnă la moarte germanismul în zece milioane de fiinţe umane. Şi pe măsură ce talmeş-balmeşul limbilor va măcina şi va dizolva până şi Parlamentul, cu atât mai devreme va suna ceasul fatal al prăbuşirii acestui imperiu babilonian. El va fi şi ceasul libertăţii pentru poporul meu din Austria germană. Apoi nimic nu se va mai opune unirii sale cu patria mamă.

Activitatea social-democraţiei nu-mi era deci nicidecum antipatică. Faptul că în cele din urmă îşi propunea, cum eram destul de prost să cred pe atunci, să îmbunătăţească soarta muncitorului mă îndemna şi mai mult mai degrabă s-o susţin decât s-o denigrez. Ceea ce mă îndepărta cel mai mult de ea, era ostilitatea ei faţă de orice fel de luptă pentru conservarea germanismului în Austria şi linguşeala ei insipidă faţă de “tovarăşii” slăvi; aceştia îi primeau cu plăcere manifestările de dragoste, numai să fie legate de nişte concesii practice, dar altminteri păstrau o aroganţă trufaşă, acordând astfel dreapta lor recompensă acelor milogi obsedanţi.

Astfel, la şaptesprezece ani nu ştiam încă mare lucru despre marxism şi atribuiam aceeaşi semnificaţie social-democraţiei şi socialismului. Dar şi în această privinţă mâna grea a destinului avea să-mi deschidă ochii asupra acestui mod de-a înşela popoarele.

Nu învăţasem să cunosc partidul social-democrat decât ca spectator la câteva manifestaţii populare, şi n-aveam nici cea mai mică idee despre doctrina însăşi, nici despre mentalitatea partizanilor ei. Pus dintr-odată în contact cu strălucitele rezultate ale concepţiilor şi educaţiei lor, câteva luni mi au fost de ajuns - în loc de câteva zeci de ani câţi mi-ar fi trebuit în alte împrejurări - ca să mă facă să înţeleg ce ciumă se ascunde sub masca virtuţii sociale şi a iubirii aproapelui, şi în ce măsură omenirea ar trebui să debaraseze neîntârziat pământul de ea, altminteri s-ar putea foarte bine ca pământul să fie debarasat de omenire.

Primul meu contact cu social-democraţii a avut loc pe şantier.

Încă de la început n-a fost prea plăcut. Veşmintele mele încă mai erau acceptabile, limbajul şlefuit şi atitudinea rezervată. Aveam atâtea preocupări de viitor, încât nu mă sinchiseam deloc de anturajul meu. Căutam doar de lucru ca să nu mor de foame şi să pot continua învăţatul fie şi tardiv. Poate nu m aş fi sinchisit deloc de cei din preajma mea, dacă, în a treia sau a patra zi, un eveniment nu m-ar fi obligat să iau poziţie mi s-a poruncit să ader la sindicat

Pe vremea aceea nu ştiam nimic despre organizaţia sindicală şi nu mi putusem forma o părere despre utilitatea sau inutilitatea ei Invitat categoric să intru în sindicat am refuzat propunerea, declarând că nu eram la curent cu problema şi mai ales că nu voiam să fiu obligat la ceva. Faptul că n am fost dat imediat afară s a datorat fără îndoială primului din aceste motive. Poate se gândeau că în câteva zile voi fi convertit şi voi deveni mai docil dar se înşelau în întregime. Peste cincisprezece zile, chiar dacă adeziunea mea ar fi fost mai înainte posibilă, nu mai era cazul. Între timp învăţasem efectiv să mi cunosc mai bine anturajul, şi nici o putere din lume nu m-ar fi