În primele zile, m-am retras în mine

La prânz, o parte din muncitori se împrăştiau prin hanurile învecinate, în timp ce restul rămâneau pe şantier, şi consumau acolo o mâncare adesea foarte săracă. Aceştia erau oamenii căsătoriţi, cărora soţiile le aduceau mâncarea în nişte vase amărâte. Spre sfârşitul săptămânii, numărul lor era tot mai ridicat, n-am înţeles motivul decât mai târziu, se discuta politică.

Eu îmi beam sticla cu lapte şi-mi mâncam bucata de pâine oriunde, deoparte, cercetându-mi prudent anturajul, sau gândindu-mă la soarta mea tristă. Auzeam totuşi mai mult decât îmi trebuia, mi se părea chiar că uneori îmi făceau dinadins avansuri, ca să mi dea prilejul să iau poziţie, dar ceea ce aflăm astfel era revoltător în cel mai înalt grad. Auzeam cum totul era respins. Naţiunea, invenţie a claselor “capitaliste” de câte ori aveam s-aud acest cuvânt, Patria, instrument al burgheziei pentru exploatarea clasei muncitoare, autoritatea legilor, mijloc de oprimare a proletariatului, şcoala, instituţie menită să producă un material uman de sclavi şi de paznici, religia, mijloc de a slăbi elanul poporului pentru al exploata apoi mai bine, morala, principiu al stoicismului prostesc destinat mieluşeilor etc. Nu exista nimic curat care să nu fi fost tăvălit în noroi.

La început reuşeam să tac, dar asta nu putea să dureze.  Începui să mă pronunţ şi să le explic. Dar a trebuit să recunosc că era zadarnic atâta timp cât nu aveam cunoştinţe precise despre problemele discutate. Am început deci prin a recurge la izvoarele pretinsei înţelepciuni a interlocutorilor mei. Înghiţeam carte după carte, broşură după broşură.

Acum, pe şantier, atmosfera se înfierbântă adesea. Polemizam pe zi ce trecea mai bine informat decât interlocutorii mei asupra propriei lor ştiinţe, până în ziua în care raţiunea avu de a face cu adversarii săi cei mai redutabili, teroarea şi forţa. Câţiva dintre palavragiii care-şi susţineau părerea opusă m-au forţat să părăsesc şantierul, sub ameninţarea împingerii de pe o schelă. Singur, neputând lua în considerare nici un fel de rezistenţă, am optat pentru prima alternativă şi am plecat, îmbogăţit cu o experienţă.

Am plecat plin de dezgust, dar atât de tulburat, încât de acum înainte mi-ar fi fost imposibil să întorc spatele acestei stări de lucruri. Odată ce indignarea de la început mi-a trecut, înverşunarea mea şi-a redobândit superioritatea. Eram ferm hotărât să mă întorc totuşi pe un şantier. De altfel, după câteva săptămâni, micile mele economii fiind terminate, eram din nou pradă sărăciei. Acum nu mai aveam de ales. Şi jocul a reînceput, terminându-se tot ca prima dată.

Atunci mi-am pus întrebarea: oare aceşti oameni sunt demni să aparţină unui mare popor? Neliniştitoare întrebare: căci, dacă răspunsul este da, un asemenea popor justifică oare suferinţele şi sacrificiile cerute celor mai buni de lupta pe care vor trebui s-o dea? Iar dacă răspunsul este nu, poporul nostru este într-adevăr foarte sărac în oameni.

În acele zile de frământare, de îngrijorare şi de cugetare profundă, vedeam cum se îngroaşă rândurile armatei ameninţătoare a celor care erau pierduţi pentru poporul lor.

Cu sentimente complet diferite îi priveam, peste câteva zile, defilând interminabil, patru câte patru, pe muncitorii vienezi care participau la o manifestaţie populară. Am rămas acolo aproape două ore şi, ţinându-mi respiraţia, priveam desfăşurându-se încet acea lungă şerpuire umană. Cu inima strânsă, am părăsit în cele din urmă piaţa şi m-am întors acasă. Pe drum am zărit într-o tutungerie, Arbeiterzeitung, principalul organ al vechii social-democraţii austriece. Îl găseam şi în cafeneaua populară ieftină unde mergeam adesea ca să citesc ziarele; dar până atunci nu reuşeam să citesc mai mult de două minute acea foaie mizerabilă al cărei ton acţiona asupra spiritului meu ca vitriolul. Sub efectul manifestaţiei la care tocmai asistasem, m-am supus vocii interioare care m-a îndemnat să cumpăr de astă dată ziarul şi să-l citesc în întregime. I-am consacrat seara în ciuda furiei violente pe care mi-a provocat-o, în repetate rânduri, această ţesătură de minciuni.

De-acum înainte puteam studia din presa cotidiană a social-democraţilor dezvoltarea gândirii lor intime mai bine decât din cărţile teoreticienilor.

Ce deosebire! Pe de o parte, cărţile în care strălucesc, sub semnul celei mai profunde înţelepciuni, cuvintele libertate, onoare şi frumuseţe - toate acestea afirmate cu vocea tunătoare a profeţilor pe de altă parte, agresivă, nedându-se în lături de la nici o josnicie, deprinsă cu practicarea oricăror calomnii: presa cotidiană a acestei doctrine a salvării noii omeniri.

Cărţile sunt pentru neghiobii şi imbecilii “claselor intelectuale” mijlocii şi fireşte şi ai claselor sus puse; ziarele sunt pentru mulţime.

Mi-am regăsit poporul cercetând temeinic, în literatură şi presa ei, doctrina social-democraţiei.

Şi ceea ce odinioară îmi păruse o prăpastie de netrecut, mi-a prilejuit o şi mai mare dragoste.

Într-adevăr, cunoscând acest uriaş proces de otrăvire, numai un prostănac ar fi în stare să condamne victima. Pe măsura ce independenţa mea s-a accentuat în anii care au urmat, am înţeles mai bine cauzele adânci ale succesului social-democraţiei. Am înţeles atunci sensul ordinului brutal de a nu citi decât ziare roşii şi cărţi roşii, de a nu frecventa decât adunări roşii etc. Într-o lumină necruţătoare vedeam dezvăluindu-se rezultatele indiscutabile ale acestei doctrine a intoleranţei.

Sufletul mulţimii nu este accesibil decât la tot cea ce e deplin şi puternic.

După cum femeia este puţin sensibilă la raţionamente abstracte şi resimte o indefinibilă aspiraţie sentimentală către o atitudine neştirbită şi se supune celui puternic în timp ce pe cel slab îl domina, tot astfel şi mulţimea îl preferă jelbarului pe stăpân şi se simte mai liniştită de o doctrină care nu mai admite prezenţa alteia, decât de o toleranţă liberală. Toleranţa îi dă un sentiment de părăsire. Nu-i foloseşte la nimic faptul că asupra ei se exercită un neruşinat terorism intelectual, că se dispune de libertatea ei umană, îi scapă complet şi nu bănuieşte nimic din întreaga eroare a doctrinei. Ea nu vede decât manifestările exterioare voite de o forţă hotărâtă şi de o brutalitate cărora li se supune întotdeauna.

Dacă social democraţiei i se opune o doctrină