În mai puţin de doi am pătrunsesem în acelaşi timp şi doctrină şi instrumentul social-democraţiei.

Am înţeles infamul terorism intelectual exercitat de această mişcare în special asupra burgheziei care, nici moral, nici fizic, nu e în stare să respingă asemenea atacuri. Tactica social democraţiei constă în a face să se reverse, la un semnal dat, o adevărată ploaie de minciuni şi de calomnii asupra adversarilor care i se par cei mai redutabili, până ce nervii lor sunt distruşi şi se supun mârşăviei, cu speranţa nebună că-şi vor redobândi liniştea.

Dar aceasta este într-adevăr doar o speranţă nebună.

Şi jocul reîncepe până când victimele se simt paralizate de teama de javra turbată.

Cum social democraţia cunoaşte admirabil valoarea forţei din propria ei experienţă, ea se înverşunează în special împotriva acelora pe care îi miroase că au o oarecare stofă. Invers, ea acorda fiinţelor slabe din gruparea adversă laude mai mult sau mai puţin discrete în funcţie de ideea pe care şi o face despre valoarea lor intelectuală.

Ea se teme mai puţin de un om de geniu lipsit de voinţă decât de o natură viguroasă cu o inteligenţa mediocră.

Cât despre cei care n-au nici inteligenţă nici voinţă, îi ridică în slăvi.

Ea se pricepe să dea naştere impresiei că numai ea posedă mijlocul de a face să domnească liniştea, în timp ce cu prudenţă, dar fără a şi pierde din vedere scopurile, îşi câştigă succesiv obiectivele, acum se instalează pe furiş, acum se repede asupra lor ziua-n amiaza mare, profitând de faptul că atenţia generală este îndreptată spre alte probleme de la care nu vrea să fie abătută sau de faptul că prada e considerată mult prea neînsemnată ca să provoace un scandal şi să-l determine pe detestabilul adversar s-o restituie forţat.

Această tactică, bazată pe o justă evaluare a slăbiciunilor omeneşti, trebuie să ducă aproape matematic la succes, dacă gruparea adversă nu învaţă să lupte împotriva gazelor asfixiante cu gaze asfixiante.

Trebuie să li se spună firilor slabe că în această împrejurare se pune problema de a fi sau a nu fi.

Am înţeles importanţa terorii fizice exercitate de mulţime asupra individului.

Întemeiată psihologie, şi aici:

Teroarea pe şantier, la fabrică, în locurile de întrunire şi cu ocazia mitingurilor va avea întotdeauna un succes deplin cât timp o teroare deopotrivă nu-i va tăia calea.

Bineînţeles că atunci partidul va protesta sus şi tare, şi făcând stânga împrejur, va face apel la autoritatea statului pe care adineauri îl denigra. De altfel, de cele mai multe ori el şi-a atins scopurile în mijlocul confuziei generale. Căci se va găsi foarte bine vreun porc de înalt funcţionai care, în speranţa nevolnică de a şi câştigă poate astfel pentru viitor bunăvoinţa duşmanului temut, îl va ajuta să-l distrugă pe cel ce se opunea acestei ciume mondiale.

Ce impresie vă produce un asemenea succes asupra spiritului masei, atât printre partizani cât şi printre adversari? Numai cel ce cunoaşte sufletul poporului, nu din cărţi, ci din viaţă, îşi poate da seama. În timp ce în rândurile partizanilor victoria obţinută va fi echivalentă cu triumful justeţii cauzei lor, cel mai adesea adversarul învins îşi va pierde speranţa în succesul oricărei împotriviri viitoare.

Cu cât învăţam să cunosc mai bine metodele terorii fizice, cu atât creştea indulgenţa mea faţă de mulţimea care o îndura. Mulţumesc suferinţelor mele de atunci că m-au redat poporului meu şi m-au învăţat să deosebesc conducătorii de victime.

Căci trebuie într-adevăr să-ţi spui că aceşti oameni rătăciţi nu sunt decât nişte victime. Dacă acum m-aş strădui să zugrăvesc din câteva trăsături sufletul acestor clase “inferioare”, tabloul meu ar fi infidel dacă n-aş afirma că, la acele adâncimi, mai regăseam încă lumină. Am întâlnit acolo sentimente de sacrificiu rare, de camaraderie fidelă, de moderaţie extraordinară şi de rezervă plină de modestie, mai ales la muncitorii de o anumită vârstă. Şi cu toate că aceste virtuţi se pierd din ce în ce mai mult la noile generaţii, mai ales sub influenţa marilor oraşe, mai există încă mulţi tineri la care o natură sănătoasă biruie obişnuitele josnicii ale vieţii. Şi dacă aceşti oameni de treabă plini de suflet aduc sprijinul activităţii lor politice duşmanilor de moarte ai poporului nostru, este pentru că ei nu înţeleg şi nu pot înţelege întreaga infamie a doctrinei lor; pentru că nimeni nu şi-a dat osteneala să se sinchisească de ei; în sfârşit pentru că antrenarea socială a fost mai puternică decât voinţa lor iniţială de a rezista. Mizeria este cea care, punând stăpânire pe ei într-o bună zi, i-a împins în tabăra social-democraţiei.

Deoarece burghezia s-a opus de nenumărate ori, în maniera cea mai stângace şi cea mai imorală, chiar şi exigenţelor celor mai legitim omeneşti ale muncitorilor, fără să tragă de altminteri vreun folos dintr-o astfel de atitudine sau a putea nădăjdui la el, muncitorul cinstit s-a simţit el însuşi împins din organizaţia sindicală spre politică.

La început, milioane de muncitori erau desigur în sinea lor duşmani ai social democraţiei, dar rezistenţa lor a fost învinsă în repetate rânduri, în împrejurări absurde, în vreme ce partidele burgheze luau poziţie împotriva oricărei revendicări sociale. Acest refuz mărginit de-a încerca ceva pentru îmbunătăţirea condiţiei muncitorilor: refuzul de a instala dispozitive de securitate la maşini, refuzul de a reglementa munca copiilor şi a femeii - cel puţin în timpul sarcinii - acest refuz, zic, a înlesnit împingerea maselor în plasa social democraţiei, care punea recunoscătoare mâna pe fiecare din aceste cazuri ce vădeau o atât de jalnică gândire (politică). Niciodată partidele burgheze nu-şi vor putea repara