greşelile de atunci. Căci, opunându-se oricăror reforme sociale, au semănat ura, şi în aparenţă au dat dreptate propriilor afirmaţii ale duşmanului de moarte al poporului, şi anume că singur, partidul social-democrat apăra interesele lumii muncitorilor.

Astfel au fost puse bazele morale care au permis sindicatelor să se constituie efectiv. Această organizaţie avea să constituie încă de atunci principalul furnizor al partidului politic social-democrat.

În cursul anilor mei de instruire la Viena a trebuit, vrând nevrând, să iau poziţie în problema sindicatelor.

Nevăzând în ele decât o parte constitutivă inseparabilă de partidul social-democrat, hotărârea mea a fost rapidă şi greşită!

Fireşte că mi-am schimbat repede părerea.

În aceste chestiuni esenţiale, soarta însăşi avea să-mi deschidă ochii.

Şi a întors complet pe dos primul meu raţionament.

Aveam douăzeci de ani când am învăţat să fac diferenţa între sindicate ca mijloace cu ajutorul cărora muncitorul îşi apără drepturile sociale şi luptă pentru condiţii de viaţă mai bune şi sindicatele ca instrumente ale partidului luptei de clasă.

Social-democraţia a înţeles uriaşa însemnătate a mişcării sindicale.

Anexând-o propriei sale cauze, i-a asigurat succesul, în timp ce burghezia, nedându-şi seama de aceasta, şi-a pierdut poziţia politică; ea a crezut de fapt că veto-ul ei impertinent era de-ajuns ca să oprească dezvoltarea logică a acestei mişcări şi s-o împingă la ilogism. Ori este absurd şi inexact să pretinzi că mişcarea sindicală este, prin însăşi natura sa, o distrugătoare a ideii de patrie. Dimpotrivă. Dacă activitatea sindicală îşi propune să ridice nivelul social al unei clase care constituie unul din stâlpii naţiunii, nu numai că nu acţionează împotriva patriei şi a statului, ci pe deasupra acţiunea ei este naţională în cel mai bun sens al cuvântului. Contribuind la crearea condiţiilor sociale fără de care nu ne-am putea gândi la o educaţie naţională comună, ea îşi câştigă dreptul la recunoştinţa patriei. De asemenea, atunci când, criticând cauzele fizice şi morale ale mizeriei poporului, îl vindecă de plăgile sociale şi îi redă sănătatea.

Este aşadar de prisos să ne întrebăm dacă activitatea sindicală este indispensabilă.

Cât timp vor exista patroni lipsiţi de comprensiune socială sau de sentimentul dreptului şi al dreptăţii, salariaţii lor, parte integrantă a poporului nostru, vor avea dreptul şi datoria să apere interesele comunităţii de lăcomia şi nesocotinţa unui singur om; căci a salvgarda fidelitatea şi încrederea poporului înseamnă a acţiona în interesul naţiunii, la fel că a-ţi ocroti sănătatea.

În cazul în care nişte patroni nevrednici se simt străini de comunitatea naţională şi ameninţă sănătatea fizică şi morală a unei clase, lăcomia sau nepăsarea lor au o acţiune nefastă asupra viitorului ţării.

A elimina cauzele unei astfel de evoluţii, înseamnă desigur a avea dreptul la recunoştinţa naţiunii.

În această privinţă să nu se spună că fiecare este liber să suporte consecinţele nedreptăţilor reale sau imaginare a căror victimă se crede. Nu: acesta nu este decât un vicleşug strategic menit să abată atenţia. Este de interes naţional, da sau nu, distrugerea a tot ceea ce se pune de-a curmezişul vieţii sociale? Dacă da, atunci trebuie să te baţi cu armele care vor asigura succesul. Ori, un muncitor izolat nu este niciodată în măsură să pună piedici puterii unui mare patron; de fapt, nu se pune problema triumfului dreptăţii, pentru că, dacă aceasta ar fi recunoscută, n-ar mai exista nici cauzele conflictului, nici conflictul: sentimentul dreptăţii i-ar fi pus deja în mod loial capăt, sau, mai mult, conflictul nu s-ar fi născut niciodată. Atunci nu-ţi mai rămâne decât să fii cel mai puternic.

 

Când oamenii sunt trataţi în mod nedemn, sau ignorându-se legile sociale, şi ca urmare opoziţia apare ca necesară, atâta timp cât nu vor fi instituiţi legi şi judecători care să pună capăt nedreptăţilor, numai forţa va decide asupra conflictelor. Însă este evident că o mulţime de salariaţi trebuie să se grupeze şi să-şi aleagă drept reprezentant un individ ferm, spre a păstra câteva şanse de reuşită împotriva individului care încarnează singur puterea întreprinderii.

 

Astfel, organizaţia sindicală poate introduce în viaţa de toate zilele un surplus de simţ social cu toate consecinţele lui practice. Ca urmare poate suprima punctele de fricţiune care provoacă subiecte de nemulţumire şi de plângeri, întotdeauna aceleaşi.

Dacă lucrurile nu stau astfel răspunderea trebuie în mare parte atribuită celor care ştiu să bareze calea legilor de reformă socială, sau care le fac inoperante datorită influenţei lor politice.

Şi, cu cât burghezia politică ignora sau voia să ignore importanţa organizaţiei sindicale, cu cât se încăpăţâna să reziste, cu atât social democraţia îşi însuşea mişcarea combătută.

Cu băgare de seamă, şi-a făcut din aceasta o platformă solidă care a susţinut o adesea în ceasurile grele.

Cu toate acestea, ţelul profund al mişcării a dispărut puţin câte puţin făcând loc unor obiective noi, căci social-democraţia nu a ţinut niciodată să păstreze programul iniţial al mişcării corporative pe care o absorbise.

Se poate chiar afirma că acest lucru a interesat-o cel mai puţin. În câteva zeci de ani, toate forţele create în vederea apărării drepturilor sociale au fost folosite, de îndată ce au căzut în mâinile experte ale social democraţiei, la desăvârşirea ruinei economiei naţionale. De interesele muncitorilor nu se mai preocupa căci folosirea mijloacelor de constrângere de ordin economic îngăduie orice acţiune, chiar de ordin politic, dar cu condiţia să existe tot atâta ignoranţă de o parte câtă stupidă resemnare gregară există de cealaltă.

Şi aşa şi stăteau lucrurile.

*

*   *

Mişcarea sindicală a început să se abată de la obiectivele ei iniţiale către sfârşitul secolului trecut. Din an în an s-a angajat tot mai mult în blestematul cerc ai politicii social democrate, pentru ca în final să nu mai servească decât ca mijloc de presiune în lupta de clasă. De îndată ce, prin lovituri repetate, ar fi distrus întreaga structură economică anevoie constituită, i-ar fi fost uşor