să-i aducă aceeaşi soartă şi structurii statului, lipsit de-acum de temeliile sale economice. Partidul se preocupă din ce în ce mai puţin de nevoile reale ale clasei muncitoare, când într-o zi i s-a părut că, pentru politica sa, în fond nu era de dorit ca nevoile masei poporului să fie uşurate căci odată dorinţele ei satisfăcute ai fi fost foarte posibil ca această masă să înceteze să fie o armată de luptă veşnic şi orbeşte devotată.

De altfel nu se căzneau să justifice o atitudine atât de inexplicabilă.

Pe măsură ce valul revendicărilor creştea, scădea şansa lor de a fi satisfăcute, dar cel puţin i se putea explica clasei muncitoare că nesatisfăcându-i decât într-o manieră derizorie drepturile cele mai sfinte, urmăreau diabolic doar slăbirea puterii ei de luptă şi, dacă era posibil, paralizarea ei. Să nu ne mire succesul acestor afirmaţii în rândurile unei mase incapabile de orice cugetare serioasă.

Tabăra burgheză era indignată de reaua credinţă vădită a acestei tactici social-democratice, dar nu deducea din ea nici o linie de conduită pentru ea însăşi. Tocmai teama social-democraţiei de a uşura mizeria adâncă a clasei muncitoare ar fi trebuit să determine burghezia la eforturile cele mai energice în acest sens, cu scopul de a smulge partizanilor luptei de clasă arma de care se serveau.

Dar ea n-a făcut nimic din toate acestea.

În loc să atace poziţiile adverse, s-a lăsat ea însăşi presată şi prinsă strâns; a chemat apoi în ajutor mijloace atât de tardive şi de neînsemnate încât au rămas complet ineficace şi au putut fi astfel uşor scoase din cauză. Totul a rămas ca înainte, crescuse doar nemulţumirea.

“Sindicatul liber” apăsa de acum ca o ameninţare de furtună orizontul politic şi viaţa fiecăruia.

El a devenit unul din cele mai redutabile instrumente de teroare împotriva securităţii şi independenţei economiei naţionale, împotriva trăiniciei statului şi împotriva libertăţii individuale.

“Sindicatul liber” era îndeosebi cel ce rezuma noţiunea de democraţie într-o frază ridicolă şi odioasă, care batjocorea libertatea şi stigmatiza fraternitatea în această manieră de neuitat: “Dacă nu eşti un tovarăş, o să ţi spargem capul “.

În felul acesta am făcut pe-atunci cunoştinţă cu această prietenă a omenirii. În anii care au urmat, concepţia mea s-a dezvoltat şi s-a adâncit dar n-am avut cum să o schimb cu nimic.

*

*   *

Pe măsură ce reuşeam să descopăr aparenţele social democraţiei, doream tot mai mult să descopăr esenţa acestei doctrine.

Literatura oficială a partidului nu mi putea fi de mare folos în această privinţă. Când se ocupă de probleme economice, afirmaţiile şi dovezile pe care le aduce sunt false, când tratează obiective politice, e lipsită de sinceritate. În plus, spiritul ei de şicană, îmbrăcat într-o formă modernă, şi maniera prezentării argumentelor îmi inspirau un dezgust profund. Frazele sale bâlbâite, bogate în termeni obscuri sau incomprensibili au pretenţia de a cuprinde cugetări profunde, dar nu conţin nici una. Trebuie să fii unul din acei boemi decadenţi din marile noastre oraşe ca să te simţi în largul tău şi ca la tine acasă în acest labirint în care raţiunea se pierde şi ca să pescuieşti în acest nenorocit dadaism literar nişte “impresii intime”, aceşti scriitori mizează pe umilinţa proverbială a unei părţi a poporului nostru care şi închipuie întotdeauna că descoperă în ceea ce înţelege cel mai puţin nişte adevăruri cu atât mai preţioase.

Confruntând falsitatea şi absurditatea acestei doctrine din punct de vedere teoretic cu realitatea manifestărilor sale, mi-am făcut încetul cu încetul o idee clară asuprii scopului ascuns pe care îl viza.

Atunci presentimente neliniştitoare şi o teamă apăsătoare au pus stăpânire pe mine. Mă aflam în prezenţa unei doctrine inspirate de egoism şi de ură, calculată în aşa fel încât să obţină fără greş victoria, dar al cărei triumf avea să dea omenirii o lovitură mortală.

Descoperisem între timp raporturile existente între această doctrină distrugătoare şi caracterul specific al unui popor care-mi rămăsese până atunci ca să zic aşa necunoscut.

 

Numai cunoaşterea a ceea ce sunt evreii oferă cheia ţelurilor ascunse, prin urmare urmărite în realitate de social-democraţie.

 

A cunoaşte acest popor înseamnă a scoate de pe ochii noştri legătura de idei false care ne orbesc în privinţa scopurilor şi intenţiilor acestui partid; printre declamaţiile sale nebuloase şi încâlcite legate de problema socială mijeşte figura grotescă şi făcând grimase a marxismului.

*

*   *

Astăzi mi-ar fi greu, dacă nu imposibil, să spun în ce perioadă numele de evreu a trezit pentru prima oară în mine idei deosebite. Nu-mi amintesc să fi auzit pronunţându-se acest cuvânt în casa părintească pe când trăia tata. Cred că acest vrednic bărbat i-ar fi considerat înapoiaţi pe oamenii care ar fi pronunţat acest nume pe un anumit ton. În decursul vieţii, sfârşise prin a înclina spre un cosmopolitism mai mult sau mai puţin declarat care, nu numai că s-a putut impune spiritului său în ciuda convingerilor sale naţionale foarte ferme, dar mă influenţase şi pe mine.

La şcoală, nimic nu m-a îndemnat să-mi schimb ideile luate de acasă.

La Realschule făcusem cunoştinţă cu un tânăr evreu faţă de care cu toţii eram în gardă, dar numai pentru că diferite incidente ne determinaseră să nu avem decât o încredere foarte limitată în discreţia lui. De altfel, nici tovarăşii mei, nici eu nu am tras de aici concluzii deosebite.

Abia la paisprezece sau cincisprezece ani am dat adesea peste cuvântul evreu, în special când se discuta politică. Acele cuvinte îmi inspirau o uşoară aversiune şi fără să vreau încercam sentimentul neplăcut pe care-l deşteptau în mine, când asistam la ele, certurile privind confesiunile religioase.

În vremea aceea, nu vedeam problema sub alt aspect.

Erau foarte puţini evrei la Linz. De-a lungul secolelor se europenizaseră ca înfăţişare şi semănau cu ceilalţi oameni; eu îi consideram chiar germani. Nu băgăm de seamă absurditatea acestei impresii, deoarece religia lor străină mi se părea singura diferenţă existentă între ei şi noi. Convins că fuseseră persecutaţi pentru convingerile lor, vorbele nefavorabile rostite pe seama lor îmi inspirau o antipatie ce mergea, uneori, până