Încă nu bănuiam că pot exista adversari sistematici ai evreilor.

Aşa am ajuns la Viena.

Prins complet de bogăţia senzaţiilor în domeniul arhitecturii, încovoiat de povara propriei mele soarte, la început n-am avut deloc ochi pentru diferitele pături care alcătuiau populaţia acestui oraş uriaş. Cu toate că pe atunci Viena număra aproape două sute de mii de evrei la o populaţie de două milioane de suflete, eu nu îi remarcăm. Ochii mei şi spiritul meu n-au fost în stare, în primele săptămâni, să reziste atacului atâtor valori şi idei noi. Numai după ce încetul cu încetul calmul din mine s-a restabilit şi când acele imagini înflăcărate au început să mi se clarifice m-am gândit să privesc mai atent lumea nouă care mă înconjura şi că printre altele mă loveam de problema evreiască.

Nu vreau să susţin că felul în care am făcut cunoştinţă cu ea mi s-a părut deosebit de plăcut. Încă nu vedeam în evreu decât un om de confesiune diferită şi continuam să dezaprob, în numele toleranţei şi al omeniei, orice ostilitate născută din considerente religioase. În special tonul presei antisemite din Viena îmi părea nedemn de tradiţiile unui mare popor civilizat. Eram obsedat de amintirea unor evenimente datând din evul mediu şi pe care n-aş fi vrut să le văd repetându-se. Ziarele de care vorbeam nu erau considerate organe de prim ordin. De ce? Pe atunci nu ştiam nici eu exact. De aceea le consideram mai degrabă ca fiind roadele mâniei şi invidiei, decât rezultatul unei poziţii de principiu hotărâte, fie şi false.

Această idee mi-a fost întărită de forma infinit mai convenabilă, după părerea mea, sub care adevărata presă mare răspundea acestor atacuri, sau, ceea ce mi se părea şi mai meritoriu, se mulţumea să le ucidă prin tăcere, nefăcând nici cea mai mică menţiune legată de ele.

Am citit cu aviditate ceea ce se numea presa mondială (Neue Freie Presse, Wiener Tagblatt); Am fost stupefiat văzând bogăţia cu care-şi informa cititorii şi imparţialitatea cu care trata toate problemele. Apreciam tonul ei distins; numai stilul ei redundant nu mă satisfăcea întotdeauna sau chiar mă impresiona neplăcut. Dar, în sfârşit, acest cusur putea fi rezultatul vieţii trepidante care însufleţea întreg acest mare oraş cosmopolit.

Cum pe vremea aceea eu consideram Viena ca fiind un astfel de oraş, mă gândeam că explicaţia pe care mi-o dădeam mie însumi putea servi drept scuză.

Dar ceea ce mă şoca adesea era manierea indecentă în care această presa făcea curte ocârmuirii. Cel mai neînsemnat eveniment petrecut la Hofburg era relatat cititorilor în termeni ce vădeau fie un entuziasm delirant, fie adânca mâhnire sau consternare. Era o laudă exagerată care, în special când era vorba de “cel mai înţelept monarh” al tuturor timpurilor, aproape că amintea dansul executat de cocoşul de munte în perioada de rut pentru a-şi seduce femelă.

Mi s-a părut că toate acestea erau numai de ochii lumii.

Această constatare a umbrit întrucâtva ideea pe care mi-o făceam despre democraţia liberală.

A umbla după favorurile curţii, şi într-o manieră atât de indecentă, însemna a nu da doi bani pe demnitatea naţiunii.

A fost primul nor care a umbrit legăturile mele morale cu marea presă vieneză.

Aşa cum făcusem întotdeauna şi înainte, şi la Viena urmăream cu cea mai mare pasiune tot ceea ce se petrecea în Germania, atât în politică, cât şi în privinţa vieţii sociale. Cu mândrie şi admiraţie, comparam ascensiunea Reichului cu lingoarea de care era atins statul austriac. Dar dacă succesele politicii externe ale Reichului îmi provocau o bucurie de cele mai multe ori pură, viaţa politică internă era mai puţin îmbucurătoare şi îmi provocă adesea o îngrijorare gravă. La vremea aceea, nu aprobăm lupta dusă împotriva lui Wilhelm al II-lea. Vedeam în el nu numai pe împăratul Germaniei, ci în special pe întemeietorul flotei germane. Interdicţia de a ţine discursuri politice notificată de către Reich împăratului mă revoltă în cel mai înalt grad ca venind din partea unei adunări care, în ochii mei, nu era nicidecum calificată pentru aceasta. Într-o singură sesiune, aceşti gâscani debitau în parlamentul lor mai multe absurdităţi decât ar fi putut spune, timp de câteva secole, o întreagă dinastie de împăraţi, inclusiv cei mai slabi de minte din serie.

Eram indignat văzând că într-un stat în care orice om pe jumătate smintit cerea să ia cuvântul spre a-şi face auzite comentariile şi avea, în sânul Reichului, chiar libertatea deplină de a pierde naţiunea în calitate de “legislator”, cel ce purta coroana imperială putea fi “dojenit” de cea mai mizerabilă adunare de flecară din toate timpurile.

Ceea ce mă scotea şi mai mult din fire era constatarea că aceeaşi presă din Viena care salută cel mai neînsemnat cal din echipajele de la curte cu cea mai mare umilinţă şi cădea în extaz dacă animalul răspundea dând din coadă, îşi permitea să-şi exprime cu o răutate prost ascunsă sub nişte aere grijulii îngrijorarea în legătură cu împăratul Germaniei.

Dacă stăteai s-o asculţi departe de ea dorinţa de a se amesteca în treburile imperiului german nu, Doamne păzeşte! dar, punând atât de prieteneşte degetul pe rană, ea îşi îndeplinea datoria pe care i-o impunea alianţa dintre cele două imperii, achitându-se în acelaşi timp de obligaţia ziarelor de a spune adevărul etc… Şi de a şi vârî cu desfătare degetul în rană!

Mi se urcă sângele la cap Ajunsesem să mă încred din ce în ce mai puţin în marea presa.

Am fost nevoit să recunosc că una din publicaţiile antisemite, Deutsches Volksblatt, avea mult mai multă ţinută în asemenea ocazii.

Ceea ce, în plus, mă călca pe nervi, era cultul respingător pe care-l avea pe atunci marea presă faţă de Franţa. Î-ţi era ruşine că eşti german când citeai imnurile dulcege pe care le cântă, proslăvind “marea naţiune civilizată. Această mizerabilă galomanie m-a făcut de mai multe ori să renunţ la unele din acele “ziare mondiale”. Mă întorceam adesea la Volksblatt, care avea un format mult mai mic, dar trata mult mai corect astfel de subiecte. Nu aprobăm antisemitismul său agresiv, dar adeseori găseam în el argumente care îmi dădeau de gândit.

În orice caz, în