Cărți «Adolf Hitler citește cartți gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
Le eram foarte ostil când sosisem la Viena. În ochii mei omul şi partidul erau reacţionari.
Dar un sentiment de justiţie elementară avea să modifice această părere, atunci când am avut prilejul să cunosc omul şi opera sa şi aprecierea mea mai bine întemeiată s-a transformat într-o admiraţie declarată. Astăzi mai mult ca odinioară îl consider pe Dr. Lueger cel mai de seamă primar al tuturor timpurilor.
Câte din prejudecăţile mele au fost măturate de un asemenea reviriment de opinie faţă de mişcarea creştin-socială!
Dar dacă părerea mea privind antisemitismul s-a schimbat de asemenea, cu timpul, aceasta a fost într-adevăr cea mai anevoioasă convertire.
Ea s-a făcut cu preţul celor mai aprige conflicte lăuntrice şi, numai după luni întregi de luptă în care raţiunea se înfrunta cu sentimentul, victoria a început să se afirme în favoarea celei dintâi. Doi ani mai târziu, sentimentul s-a raliat raţiunii spre a deveni paznicul şi sfetnicul ei credincios.
În cursul acestor lupte înverşunate între felul în care fusese educat spiritul meu şi judecata rece, lecţiile pe care mi le dădea stradă la Viena mi-au făcut servicii inestimabile. A venit o vreme când nu mai mergeam orbeşte, ca în primele zile, pe străzile uriaşului oraş şi când ochii mi se deschiseseră spre a vedea nu doar clădirile, ci şi oamenii.
Într-o zi, pe când traversam oraşul vechi, am întâlnit pe neaşteptate un personaj în caftan lung, cu părul negru, cârlionţat.
Acesta este tot un evreu? Iată care mi-a fost primul gând.
La Linz ei nu aveau această înfăţişare. L-am examinat pe furiş şi cu prudenţă, dar pe măsură ce cercetam acest obraz străin şi-i scrutam fiecare trăsătură, întrebarea dintâi lua în mintea mea o altă formă:
Acesta este tot un german?
Ca întotdeauna în asemenea cazuri, am căutat în cărţi un mijloc de a-mi risipi îndoielile. Cu câţiva helleri am cumpărat primele broşuri antisemite din viaţa mea. Din nefericire, toate plecau de la ipoteza că cititorii cunoşteau sau înţelegeau deja într-o oarecare măsură problema evreiască, cel puţin la originea ei. În sfârşit, tonul lor trezea în mine noi îndoieli, deoarece argumentele aduse în sprijinul afirmaţiilor erau adeseori superficiale şi complet lipsite de o bază ştiinţifică.
Atunci am revenit la vechile mele prejudecăţi. Aceasta au durat câteva săptămâni, ba chiar câteva luni.
Chestiunea nu se părea atât de monstruoasă, acuzaţiile erau atât de excesive, încât, chinuit de teama că voi comite o nedreptate am început din nou să mă neliniştesc şi să ezit.
Este adevărat că asupra unui punct, acela de a şti că nu putea fi vorba de germani ţinând de o confesiune aparte, ci de un popor aparte, nu mai puteam avea îndoieli; căci, de când începusem să mă ocup de această problemă şi de când atenţia îmi fusese atrasă asupra evreului, vedeam Viena cu alţi ochi. Pretutindeni pe unde umblam, vedeam evrei şi, pe măsură ce vedeam mai mulţi ochii mei învăţau să-i deosebească net de ceilalţi oameni. În centrul oraşului şi în cartierele situate la nord de canalul Dunării mişuna îndeosebi o populaţie a cărei înfăţişare nu mai avea nici un fel de asemănare cu aceea a germanilor.
Însă, dacă aş mai fi avut cea mai mică îndoială asupra acestui punct, orice ezitare ar fi fost definitiv risipită de atitudinea unei părţi a evreilor înşişi.
O amplă mişcare ce se conturase în rândurile lor şi care la Viena luase o anumită amploare, reliefa într-o manieră izbitoare caracterul etnic al evreimii: vreau să spun sionismul.
Se părea, în realitate, că numai o minoritate evreiască aproba poziţia astfel luată, pe când majoritatea o condamna şi îi respingea principiul. Dar privind lucrurile de aproape, această impresie se ştergea, nemaifiind decât o negură de argumente deplasate, inventate de circumstanţă, ca să nu le zicem minciuni. Cei care erau numiţi evrei liberali nu-i renegau de fapt pe evreii sionişti ca fraţi de rasă, ci numai pentru că-şi recunoşteau public iudaismul, cu o lipsă de simţ practic care putea fi chiar periculoasă.
Aceasta nu schimbă cu nimic solidaritatea ce-i unea pe toţi.
Această luptă fictivă între evrei sionişti şi evrei liberali m-a dezgustat curând, ea nu corespundea nici unei realităţi, era deci curată minciună şi acest şiretlic era nedemn de nobleţea morală şi de curăţenia morală cu care se mândrea fără încetare acest popor.
De altminteri, curăţenia acestui popor, morală sau de alt fel, era ceva foarte special. Că apa nu prea era pe gustul lor, era un lucru de care îţi puteai da seama privindu-i şi, din nefericire, foarte des chiar închizând ochii. Mai târziu mi s-a întâmplat să-mi fie greaţă simţind mirosul acestor purtători de caftane. Pe deasupra, aveau veşmintele murdare şi o înfăţişare prea puţin eroică.
Toate aceste detalii erau deja departe de-a fi atrăgătoare; dar era dezgustător să descoperi sub stratul de jeg murdăria morală a poporului ales.
Ceea ce mi-a dat curînd cel mai mult de gândit a fost genul de activitate evreilor în anumite domenii, a cărei taină reuşeam încetul cu încetul s-o descopăr.
Căci exista oare vreo murdărie, o infamie, indiferent sub ce formă, mai ies în viaţa socială, la care nu participase cel puţin un evreu?
De îndată ce împingeai scalpelul într-un astfel de abces, descopereai, asemeni unui vierme “într-un corp intrat în putrefacţie, un mic evreu complet orbit de această lumină neaşteptată.
În ochii mei, dovezile de culpabilitate ale evreimii s-au acumulat când am remarcat activitatea ei în presă, în artă, în literatură şi în teatru. Vorbele dulci şi jurămintele n-au mai folosit atunci cine ştie ce; ba chiar n-au mai avut efect. De-acum era suficient să te uiţi la rubrica spectacolelor, să cercetezi numele autorilor acelor înspăimântătoare producţii pentru cinema şi teatru pentru care făceau reclamă afişele şi simţeai că devii pentru multă vreme duşmanul nemilos al evreilor. Erau o ciumă, o ciumă morală, mai rea decât ciuma neagră de odinioară, care, în aceste locuri, contamina populaţia. Şi în ce doze masive era fabricată şi răspândită această otravă! Fireşte că, cu cât nivelul moral şi intelectual al