Recunosc că este adânc înrădăcinată în noi iubirea trupului nostru. Recunosc că avem datoria să-l ocrotim. Nu zic că nu trebuie să-i purtăm de grijă, dar zic că nu trebuie să ne facem robii lui. Căci cel care se face rob trupului, cel care-și face prea multe griji cu dânsul și-i subordonează totul robește la prea mulţi stăpâni. Să ne purtăm nu ca și cum ar trebui să trăim pentru trup, ci ca și cum n-am putea trăi fără trup. Din prea mare dragoste pentru dânsul suntem chinuiți de temeri, împovărați de griji, expuși la ocări. Pentru cel ce-și prețuiește prea mult trupul, virtutea n-are preț. Să-i purtăm toată grija, dar dacă judecata noastră, dacă demnitatea și onoarea ne-o cer, să-l azvârlim în foc. Pe cât putem, totuși, să evităm nu numai primejdiile, dar chiar și neajunsurile. Să ne retragem în adăpost, gândindu-ne în vremea asta cum să scăpăm de tot ce ne înfricoșează. Temerile acestea, dacă nu mă înșel, sunt trei: teama de sărăcie, teama de boală și teama de răul ce ți-l pot pricinui cei puternici.

Dintre toate acestea, nimic nu ne lovește mai tare ca răul ce ține de puterea altuia, căci el vine cu mult zgomot și cu mare larmă. Suferințele naturale, despre care am amintit, lipsurile și bolile vin pe tăcute, fără a ne îngrozi ochii și urechile. Alaiul suferinței celeilalte este însă nesfârșit: în jurul ei stau fierul, focul, cătușele și o haită de fiare gata să sfâșie măruntaiele omului. Mai pune la socoteală temniţa, crucile, butucul, cangea, țărușul vârât în trupul omului ca să-i iasă pe gură, mădularele smulse de caii mânați în direcții opuse, veşmântul acela țesut sau îmbibat cu materii inflamabile[1] și tot ce, pe deasupra, a putut născoci cruzimea omenească. Prin urmare, nu-i de mirare că teama de aceste suferințe este cea mai puternică: mare le este felurimea și cumplite uneltele de caznă. Precum schingiuitorul face cu atât mai mare ispravă, cu cât își pune la vedere mai multe unelte de tortură – cei care ar fi putut rezista la cazne sunt covârșiți la vederea lor -, tot astfel, dintre chinurile care ne apasă și ne subjugă, mai mare putere au cele care au cu ce ne izbi privirea. Nenorocirile din prima categorie, ca foamea, setea, puroiul la stomac, căldurile care ard chiar măruntaiele nu sunt mai puțin grele, dar ele stau ascunse, n-au ce scoate la vedere, ce da în vileag; cestelalte însă, ca și războaiele cele mari, ne copleșesc numai văzând cât de mari li-s pregătirile.

Prin urmare, să ne dăm silința și să nu supărăm pe nimeni. Uneori va trebui să ne temem de toată lumea; alteori, dacă e vorba de o orânduire în care senatul hotărăște cele mai multe treburi, ne vom teme de oamenii cu trecere în acest senat; alteori ne vom teme de un singur om, dacă acesta este învestit de popor cu conducerea poporului. Ca să-i ai pe toți prieteni, e greu. E de ajuns să nu-i ai dușmani.

De aceea înțeleptul să nu stârnească niciodată mânia celor mari, ba chiar să se ferească de ea, așa cum ne ferim de-o furtună pe mare. De câte ori te duci în Sicilia, treci prin strâmtoare.[2] Cârmaciul nesăbuit nesocotește amenințările austrului – e vântul care răscolește largul mării siciliene și-l învolburează – nu ține țărmul stâng, ci pe celălalt, unde Charybda învecinată frământă valurile mării. Un cârmaci mai prevăzător întreabă însă pe cunoscătorii locurilor ce curenți sunt, ce semne dau norii, și-și mână corabia ferindu-se de această regiune vestită prin vârtejurile ei. Așa face și înțeleptul: se ferește de o mărire care-i poate face rău, păzindu-se mai presus de toate să nu se vadă că se ferește. O condiție a liniștii sufletești este an-o dori declarând anume aceasta, căci a fugi de un lucru înseamnă a-l osândi.

Trebuie, prin urmare, să căutăm în jurul nostru și să vedem cum ne-am putea pune la adăpostul lumii. Mai întâi, să nu râvnim nimic din ce râvnește ea: între concurenți se naște totdeauna gâlceavă. Apoi, să nu avem nimic ce ni s-ar putea răpi cu mare folos pentru cel ce stă la pândă ca să ne prade: în jurul tău să fie cât mai puțin de prădat. Nimeni nu ajunge să facă moarte de om numai ca să vadă sângele curgând, sau foarte puțini.

Cei mai mulți sunt mânați de socoteli, nu de ură. Un tâlhar nu se oprește la un calic; săracul străbate fără grijă chiar drumurile atacate de hoţi. Într-un cuvânt, ferește-te, așa cum spune o vorbă din bătrâni, de trei lucruri: ura, invidia, disprețul. Numai înțelepciunea îți va arăta cum să ajungi la aceasta; calea de mijloc e într-adevăr anevoioasă. Trebuie să ne ferim ca, temându-ne de a fi invidiaţi, să n-ajungem a fi disprețuiți și, nevoind să călcăm în picioare pe alții, să nu părem că am putea fi noi călcați. Mulți ajung să se teamă deoarece ar putea să fie temuți de alţii. Să ne restrângem din toate părțile. E tot atât de rău să fii disprețuit, pe cât este de rău să fii pizmuit. Să ne refugiem deci în filozofie: aceste studii sunt un fel de bentițe sfinte[3] nu numai în ochii oamenilor virtuoși, dar chiar și în ai celor ce nu-s cu totul înrăiți. Elocința forului, ca și tot ce mișcă mulțimea, își are duşmanii ei. Filozofia care-şi vede liniștită de treburile ei nu poate fi disprețuită. Ea este cinstită de toate tagmele, oricât de răi ar fi oamenii. Ticăloșia nu va fi niciodată atât de puternică, niciodată nu va fi o atât de mare conspirație împotriva virtuților, ca numele filozofiei să nu rămână venerabil și sfânt. Dar filozofia să fie practicată în liniște și cu măsură. „Cum oare – spui tu – Marcus Cato, care încerca să potolească prin glasul lui războiul civil, care se arunca în mijlocul încăierării unor căpetenii ieșite din minți, care, în timp ce unii loveau în Pompei,