Cineva ar putea, firește, dezbate problema dacă în acea vreme un înțelept ar fi trebuit sau nu să se ocupe de treburile publice. „Ce cauți, Marcus Cato? – ar zice el. Nu mai e vorba de libertate; ea a apus de mult. Întrebarea este dacă stăpânul statului va fi Caesar sau Pompei. Ce te privește pe tine lupta asta? N-ai niciun rol: aici se alege stăpânul. Ce-ți pasă cine va învinge? S-ar putea să învingă cel mai bun dintre ei, dar este imposibil ca acel ce va învinge să nu se facă apoi mai rău.” Am atins, în treacăt, ultimul rol din viața lui Cato. Dar nici în anii de mai înainte un înțelept n-ar fi trebuit să se amestece în acel jaf al Republicii. Ce putea face Cato altceva decât să strige și să vorbească de-a surda, când mulțimea îl lua pe sus, îl făcea totuna de scuipat și-l târa afară din for, sau când din mijlocul senatului îl ducea la închisoare?[4]

Vom vedea însă mai târziu dacă înțeleptul trebuie să-și consacre vremea treburilor publice. Până atunci, îți amintesc de acei stoici care, neluând parte la viaţa publică, au trăit retrași, ocupându-se cu desăvârșirea felului lor de viață și cu stabilirea drepturilor întregului neam omenesc, fără a aduce vreo atingere celor puternici. Înțeleptul nu trebuie să tulbure moravurile publice și nici să atragă atenția mulțimii printr-un fel aparte de viață. „Cum oare? Cine va urma această regulă va fi în afara oricărei primejdii?” N-aș putea să-ți garantez acest lucru, precum unui om cumpătat nu i-aș putea garanta deplina sănătate; și totuși cumpătarea ne ține sănătoși. Sunt corăbii care se scufundă chiar în port. Ce-ţi închipui atunci că se întâmplă celor din mijlocul mării? Primejdia nu-i oare mai aproape de cel ce se zbate și întreprinde tot felul de lucruri, dacă nici cel ce trăiește retras nu-i la adăpostul ei? Pier câteodată oameni nevinovați. Cine-o tăgăduiește? Dar mai adesea pier cei vinovați. Luptătorul căruia i s-a străpuns pavăza nu e mai puțin un maestru. În sfârșit, înțeleptul are în vedere intenția acțiunilor, nu rezultatul lor. Începutul e în puterea noastră; sfârșitul e în voia sorții, și eu nu-i îngădui să mă judece. „Dar ea mă poate lovi, mă poate împiedica.” Când banditul ucide, nu condamnă el, ci este condamnat.

Acum văd că întinzi mâna, ca să capeți bănuțul, ca în fiecare zi. Am să te dăruiesc cu un ban de aur. Și fiindcă veni vorba de aur, iată cum te-ai putea folosi și bucura mai bine de el: „Se bucură mai mult de averi cel ce le simte mai puțin lipsa”. „Spune-mi cine e autorul?” zici tu. Ca să vezi cât de generos sunt, m-am hotărât să laud vorbele altora. Aceasta este a lui Epicur, a lui Metrodor[5] sau a altcuiva din tagma lor. Dar ce interesează cine a spus-o, căci a spus-o pentru toată lumea. Cine duce lipsa averii, acela tremură pentru dânsa. Dar nimeni nu se bucură de un bun care-l chinuiește; dorința lui e s-o sporească. Gândindu-se mereu s-o sporească, el uită s-o mai folosească: ține socoteala cheltuielilor, bate piețele, întoarce filele calendarului[6] și din stăpân se face slujitor. Cu bine.

1) Este așa-zisa tunica molesta (Iuvenal, Satire 8, 235), haină țesută din papirus, cânepă sau câlți, și unsă cu bitum, rășină și smoală.

2) Strâmtoarea Messina, foarte primejdioasă pentru corăbieri. După legendă, pe țărmul din stânga, pentru cine privește dinspre Italia, ședea Scylla, monstru cu chip de femeie, iar pe cel drept, un alt monstru, la fel de terifiant, Charybda.

3) Bentițe care se fixau pe capul preoților și pe cel al victimelor aduse jertfă la altar.

4) Cato de Utica, opunându-se unui proiect de lege al lui Caesar, a fost târât la închisoare de partizanii acestuia.

5) Discipol al lui Epicur.

6) Ratele datornicilor se plăteau la Kalendae (ziua întâi a lunii) sau la Ides (a treisprezecea sau a cincisprezecea zi a lunii).

15. Exercițiile fizice și exercițiile spirituale

Era un obicei la cei vechi, care a dăinuit până în vremea mea, să pui în fruntea unei scrisori formula: „Dacă ești sănătos, e bine. Eu sunt sănătos”. Noi spunem, și-i foarte nimerit: „Dacă filozofezi, e bine”. Căci, la urma urmei asta înseamnă să fii sănătos. Fără filozofie, sufletul îți este bolnav. Trupul singur, oricâtă putere ar avea, n-are decât forța pe care are orice nebun furios sau în delir. Prin urmare, dacă vrei să fii întru totul sănătos, îngrijește-te mai întâi de această sănătate sufletească și în al doilea rând de cealaltă, pe care ușor o vei dobândi. A-ți întări mușchii, a-ți îngroșa ceafa și a-ți oțeli pieptul este o ocupație prostească, dragă Luciliu, și foarte puțin potrivită cu un cărturar. Oricât de mult te-ai îngrășa și oricât de puternici ți-ar fi mușchii, n-ai să atingi niciodată forța și greutatea unui bou mare. Pe lângă aceasta, mai pune că o prea mare povară a trupului stâlcește spiritul și-i răpește agerimea. Așadar, pe cât poți, înfrânează-ți trupul și lasă loc liber spiritului.

Din această preocupare pentru trup se nasc multe neajunsuri. Mai întâi exercițiile, prin eforturile lor, sleiesc puterile minții și o fac incapabilă de concentrare și de studii mai temeinice. Apoi, mâncarea prea abundentă îi răpește puterea de pătrundere. Se mai adaugă sclavii de cea mai proastă speţă, luați ca profesori, oameni care nu știu decât uleiul de masaj și băutura, care sunt încântați dacă-și petrec ziua transpirând la baia de aburi și dacă-și înlocuiesc sudoarea eliminată cu multă băutură, care-i pătrunde și mai adânc pe stomacul gol. Dar a bea și a asuda este viața unui suferind de dispepsie. Există și exerciții ușoare și scurte care destind pe dată corpul și, mai ales, îți cruță timpul, lucru de care trebuie să ții