seama în primul rând, ca: alergatul, rotirea brațelor cu o mică greutate, săritura în înălțime sau lungime, fie cea pe care aș numi-o „saltul Salilor”[1] sau, ca să folosesc un termen mai de rând, „piua”[2].

Dintre acestea, alege-ți-l pe care vrei, fie mai greu, fie mai ușor, dar orice ai face, întoarce-te repede de la trup la suflet. Pe acesta cultivă-l și ziua, și noaptea. Ca să-l hrănești, nu e nevoie de multă trudă. Nici gerul, nici arșița și nici chiar bătrânețea nu împiedică cultivarea lui. Îngrijește-te de un bun care cu trecerea timpului se face și mai bun. Nu zic să stai tot timpul aplecat peste cărți sau pe tăblița de scris. Trebuie să dai și spiritului un cât de mic repaus, ca să se destindă numai, nu să cadă în trândăvie. O plimbare în lectică pune corpul în mișcare și nu dăunează studiului: poți citi, poți dicta, poți vorbi, poți asculta.

Aceleași lucruri le poți face, de asemenea, plimbându-te pe jos. Nu disprețul, nici exercițiile vocale. Te opresc însă să-ți înalți și să-ți cobori glasul treaptă cu treaptă, pe diferite game. Ce-ar mai fi să iei și lecții de cum trebuie să mergi? Ar însemna să te înconjori de oameni pe care foamea i-a învățat noi meserii. Unul îți va supraveghea mersul, altul fălcile și dinții, și-și va da importanța pe care naivitatea și răbdarea ta i-o vor permite. Înseamnă oare că, atunci când vorbești, să începi prin a țipa și a-ți încorda cât poți glasul? Nicidecum. Este atât de firesc să te încălzești puțin câte puțin, încât chiar avocații încep pe tonul conversației și numai apoi ajung să-și înalțe glasul: nimeni nu apelează așa, dintr-odată, la buna-credință a quiriților[3]. Așadar, oriṣicum te-ar îndemna pornirea sufletului tău pasionat, stigmatizarea viciilor să fie când mai aprinsă, când mai potolită, pe cât ți-o îngăduie glasul și, pe deasupra, plămânii: un ton modest, ori de câte ori te potolești și-ți revii, un glas care coboară, fără să fie stins, un fel de a vorbi normal, nu furios ca al unui necioplit sau bădăran. Căci nu facem asta, ca să ne formăm vocea, ci ca să formăm pe altul.

Te-am scutit de o povară destul de mare. La binele ăsta voi adăuga un mic dar, unul grecesc, o foarte frumoasă maximă: „Viața nebunului este nefericită și mereu frământată, în întregime mânată spre ziua de mâine”. „Cine spune asta?” – zici tu. – Cel ce vorbea și mai sus. Acum ce crezi tu că înseamnă o viață nebună? A lui Baba și a lui Ision?[4] Nu, ci a noastră, pe care poftele oarbe ne azvârlă într-o prăpastie primejdioasă și niciodată sătulă, căci dacă s-ar putea sătura vreodată, s-ar fi săturat până acum; a noastră, care nu ne gândim cât de plăcut este să nu ceri nimic, cât de frumos este să fii îndestulat și să nu depinzi de soartă. De aceea, Luciliu, gândește-te din când în când cât de multe ai câștigat. Ori de câte ori vei privi la cei care ți-au luat-o înainte, gândește-te la câți sunt în urma ta. Dacă vrei să te arăți recunoscător față de zei și față de felul tău de viață, gândește-te pe câți i-ai întrecut. Dar ce ai tu cu alții? Te-ai întrecut pe tine însuți.[5] Pune-ți o stavilă pe care să nu vrei s-o treci, chiar dacă ai putea. Scapă odată de bunurile acestea amăgitoare, mai de preț pentru cine le dorește decât pentru cine le are. Căci dacă ele ar avea vreo consistență, te-ar și sătura până la urmă; așa, sporesc numai setea celor care le înghit. În lături cu această strălucire amăgitoare!

De ce să cer norocului să-mi dea cele ce sorțul nesigur al viitorului hotărăște și să nu-mi cer mie să nu le doresc? Și apoi de ce să cer? De ce să agonisesc bogății, uitând că omul e o ființă trecătoare? Pentru ce să mă chinuiesc? Iată, aceasta este ziua cea din urmă. Și chiar de n-o fi, departe nu este. Cu bine.

 

1) Salii, străveche corporație de preoți slujitori ai lui Marte, formată din 12 persoane. Purtau o mantie roșie, o platoşă, sabie, coif și scuturi. Prin dansuri care mimau lupta și prin cântece căutau să-l facă favorabil pe zeul războiului. După Augustus, se invoca în cântece și geniul împăratului.

2) Se face referire, probabil, la modul cum se spăla lenjeria sau cum se pregătea stofa de lână, prin presare cu picioarele.

3) Cuvântul înseamnă „cetățeni” și se referă la cei care-şi exercită drepturile civile. Apoi, pe măsură ce forța militară crește, quirites devine cuvânt de insultă. Astfel se adresa Caesar soldaților răzvrătiți; cuvântul devenise sinonim cu „laş”.

4) Baba și Ision, necunoscuți nouă, dar pe acea vreme, desigur, vestiți. Primul e amintit și în Seneca, Apokolokyntosis 3.

5) Luciliu ajunsese la rangul de procurator al împăratului.

16. Filozofia, ghidul vieții

 

Știu, Luciliu, că pentru tine e limpede că nimeni nu poate trăi fericit, și nici măcar suportabil, fără studiul filozofiei, că viața fericită se realizează prin înțelepciunea desăvârșită, iar o viață suportabilă, printr-un început de înțelepciune. Dar acest limpede adevăr trebuie să fie întărit și mai adânc întipărit prin meditație zilnică. Este mai greu să aplici decât să propui o regulă morală. Trebuie să stăruiești și studiului necontenit să-i adaugi o puternică sforțare, pentru ca o frumoasă intenție să devină o atitudine frumoasă. Nu-i nevoie, prin urmare, de prea multe vorbe sau de asigurări: îmi dau seama că ai făcut un mare progres. Cunosc bine pe omul care-mi scrie; nu-s plăsmuiri aici și nici înzorzonări. Totuși, am să-ți spun părerea mea: am nădejde în tine, dar n-am încă încredere deplină. Aș vrea să faci și tu la fel. N-ai de ce să te încrezi atât de repede și de lesne în tine. Scutură-te, cercetează-te în