Filozofia nu este o meserie pe placul mulțimii și nici făcută pentru ostentație. Ea nu stă în cuvinte, ci în fapte. Nu recurgi la dânsa, ca să-ți treci ziua cu un fel de desfătare sau să-ți alungi plictiseala când n-ai ce face. Ea îți formează și-ți modelează sufletul, îți rânduiește viaţa, îți îndrumă faptele, îți indică ce trebuie să faci și ce nu, șade la cârmă și le arată drumul printre stânci celor ce se luptă cu valurile mării în furtună. Fără de ea nimeni nu poate trăi netulburat, nimeni nu poate fi în siguranță. În fiecare ceas se întâmplă lucruri care cer un sfat, și acest sfat de la dânsa trebuie să-l ceri.

„La ce-mi servește filozofia, va zice cineva, dacă există o soartă? La ce-mi folosește, dacă există o divinitate care conduce totul? La ce-mi folosește, dacă întâmplarea este atotputernică? Cele odată statornicite nu se pot schimba, iar față de ce e nestatornic nu mă pot dinainte pregăti, ci, sau divinitatea a stabilit dinainte hotărârea mea și a decis ce trebuie să fac, sau soarta nu lasă nimic la voia mea.” Oricare dintre aceste păreri ar fi adevărată, Luciliu, sau chiar dacă toate ar fi adevărate, trebuie să ne dedicăm filozofiei. Fie că soarta ne înlănțuie cu legea ei inexorabilă, fie că o divinitate conducătoare a universului a orânduit totul, fie că întâmplarea pune în mișcare lucrurile omenești și le mână fără nicio noimă, filozofia trebuie să ne ocrotească. Ea ne va îndemna să ne supunem cu bucurie divinității sau cu demnitate sorții; ea îți va spune să asculți de porunca zeului sau să suferi întâmplarea. Dar nu este acum momentul de a discuta ce este în puterea noastră, dacă providența divină este atotputernică, dacă lanțul evenimentelor predestinate ne ține încătușați sau dacă asupra noastră stăpânește neprevăzutul și neașteptatul. Mă întorc la ce mi-am propus: te sfătuiesc și te îndemn să nu lași să-ți scadă sau să ți se răcească elanul. Strunește-l și-l ordonează, pentru ca ceea ce este o pornire avântată să-ți devină o obișnuință.

Chiar de la început, dacă te cunosc bine, cauți să vezi ce mic dar ţi-a adus scrisoarea aceasta. Scutur-o și-l vei găsi. N-ai de ce să-mi admiri sufletul larg: deocamdată sunt generos dintr-al altora. Dar ce zic „dintr-al altora”? Orice s-a spus frumos de către cineva îmi aparține. Tot astfel și ceea ce spunea Epicur: „Dacă vei trăi potrivit cu natura, nu vei fi niciodată sărac; dacă vei trăi după părerea lumii, niciodată nu vei fi bogat”. Natura îți pretinde foarte puțin; părerea lumii, imens. Dacă în mâinile tale s-ar strânge averea multor bogătași, dacă norocul te-ar înălța peste marginile averii unui simplu particular, dacă te-ar acoperi cu aur și te-ar îmbrăca în purpură, dacă te-ar duce la atâta huzur și bogăție, c-ai putea să acoperi întreg pământul cu marmură și ai putea nu numai să ai, dar să calci în picioare aceste bogății, dacă s-ar adăuga la ele statui și picturi și tot ce arta a născocit în folosul desfrâului, oamenii te vor învăța să dorești și mai multe. Dorințele naturale sunt limitate; cele izvorâte din păreri înșelătoare n-au unde sfârși, căci ce este fals nu are limită. Cel care merge pe un drum ajunge la un capăt; rătăcirea însă este fără margini. Lasă deci deșertăciunile și, oricând vei vrea să știi dacă ceea ce dorești este dorință naturală sau poftă oarbă, vezi dacă se poate opri undeva. Dacă, oricât de mult ai înainta, îți rămâne mereu și mai mult de mers, să știi că aceasta nu este lucru firesc. Cu bine.

17. Filozofia și bogățiile

Leapădă-te de toate acestea dacă ai minte, sau mai bine, ca să devii om cu minte, și aleargă în goană, cât te țin puterile, spre înțelepciune. Dacă vreo legătură te ține locului, dezleag-o sau taie-o. „Mă ține în loc averea, zici tu, căci vreau să mi-o rânduiesc astfel ca să-mi ajungă când n-oi mai munci, astfel ca nici sărăcia să nu-mi fie o povară și nici eu să nu fiu povară pentru altul”. Vorbind așa, mi se pare că nu cunoști valoarea și puterea acelui bun spre care năzuiești. Pricepi, desigur, lucrurile în mare; îți dai seama de folosul filozofiei, dar nu vezi încă destul de adânc fiecare lucru în parte; încă nu știi cât de mult ne ajută la orice și cum ea, ca să mă folosesc de o vorbă a lui Cicero, „ne sprijină în cele mai însemnate împrejurări și se coboară până la cele mai neînsemnate”. Crede-mă, apelează la sfatul ei: te va îndemna să nu stai locului, tot socotindu-te. De bună seamă, prin această amânare încerci și vrei să ajungi a nu te mai teme de sărăcie. Dar dacă ea este de dorit? Pentru mulți averea a fost o piedică în calea spre filozofie. Sărăcia e liberă și fără griji. Când sună goarna, știe că nu pe ea o cheamă. La o inundație, când toată lumea țipă: „apa, apa!”, ea caută cum să scape, nu ce să ia cu sine. Iar dacă trebuie să pornească cu corabia, săracul nu umple portul de larmă și țărmul nu e pus în mișcare de alaiul unui singur om; pe el nu-l însoțește un convoi de sclavi, pentru hrana cărora e nevoie de bogăția ținuturilor de peste mare. Este ușor să umpli câteva pântece nenărăvite, care cer doar să fie umplute. Potolirea foamei costă puțin, sațul costă mult. Sărăcia se mulțumește cu satisfacerea cerințelor neapărate.

Pentru ce să fugi de tovărășia ei, când chiar și bogatul înțelept o imită? Dacă vrei să te îngrijești de suflet, trebuie să fii sărac, sau asemenea unui sărac. Nu poate exista studiu filozofic folositor fără cumpătare; cumpătarea însă este o sărăcie voită. Lasă deci scuzele acestea: „N-am încă atât cât trebuie; dacă[1] voi ajunge la cutare sumă, mă voi dedica cu totul filozofiei”.