Tu trebuie să-ți agonisești mai înainte de orice tocmai ceea ce amâni și te gătești să-ți procuri de-abia la urmă; cu asta trebuie să începi. „Vreau să-mi strâng o avere din care să trăiesc.” Învață însă totodată să ți-o strângi. Dacă vreun lucru te împiedică să trăiești cum trebuie, nimic nu te împiedică să mori cum trebuie.

Nu este motiv ca sărăcia să te oprească de la studiul filozofiei, ba nici chiar mizeria. Cei care se îndreaptă spre dânsa vor trebui să rabde chiar foamea, pe care au și răbdat-o unii în timpul asediilor. Și care le putea fi răsplata suferinței, decât că nu cădeau în robia învingătorului? Cu cât sunt mai mari lucrurile ce ți se făgăduiesc aici[2]: nemărginita libertate, neînfricarea în fața oamenilor și a zeilor! Sleit de foame dacă ai fi, și tot ar trebui să alergi către dânsa. Armate întregi au îndurat lipsuri de tot felul, și-au dus zilele cu rădăcini de ierburi și și-au potolit foamea cu ce mi-e și scârbă să spun. Şi au suferit toate acestea pentru o domnie - minunează-te – pentru o domnie străină. E cineva care să șovăie a îndura sărăcia, ca să-și elibereze sufletul de furia patimilor? Nu trebuie să-ți agonisești nimic de mai înainte; la filozofie poți să ajungi și fără merinde de drum. Să fie așa cum spui tu? Când ai să ai de toate, vei dori atunci să ai și înțelepciune? Va fi ea cea din urmă piesă a confortului din viața ta și, ca să spun astfel, un simplu adaos?

Tu dedică-te filozofiei, fie că ai ceva – de unde știi că n-ai prea mult? – fie că n-ai nimic, și atunci pe ea caută s-o ai mai întâi.

„Dar n-am să am ce-mi trebuie.” Mai întâi, nu-i cu putință să n-ai, căci natura ne cere foarte puțin și înțeleptul se conformează naturii. Iar dacă îl izbește cea mai disperată nevoie, va încheia repede cu viața și va înceta să se mai chinuiască. Dacă însă are cât de puțin și numai atât cât să-și ducă zilele, se va mulțumi cu ce are. Nu se va zbate și nu se va chinui să-și umple burta și să-și acopere spatele cu mai mult decât trebuie, ci, râzându-și de strădaniile bogaților și de goana lor după averi, va zice: „Ce tot atâtea amânări? Aștepți oare camăta la banii daţi cu împrumut, sau câștigul de pe marfă, sau moștenirea vreunui bătrân bogat, când ai putea deveni pe dată om bogat? Căci înțelepciunea ține loc de bogăție: arătându-i deşertăciunea, printr-asta ea te îmbogățește”. Dar aceste sfaturi se potrivesc mai bine altora: tu ești mai aproape de oamenii cu stare. Schimbă secolul și ești chiar prea bogat. Ce-i este de ajuns omului e însă la fel în orice secol.

Aș fi putut încheia aici scrisoarea mea, dacă nu te-aș fi învățat cu nărav. Regilor parți nu li se poate închina nimeni fără să le aducă daruri.[3] De la tine nu-mi pot lua rămas-bun fără un dar. De unde darul? Am să mă împrumut la Epicur: „Pentru cei mai mulți averile agonisite înseamnă nu încetarea, ci înlocuirea chinurilor”. Și nu mă mir: răul nu-i în lucrurile din afară, ci înăuntrul sufletului nostru. Tot ce făcea din sărăcie o povară, povară face și din bogăție. Nu-i nicio deosebire dacă pui un bolnav într-un pat de lemn sau într-un pat de aur, căci, oriunde l-ai muta, își duce cu el și boala. Tot așa n-are importanţă dacă un suflet bolnav trăiește în bogăție sau în sărăcie: boala se ține de el. Cu bine.

 

1) Scuza amintește de cămătarul din Horatius (Epode 2, 67), care laudă viața simplă, curată și fără griji de la țară, unde a decis să se retragă, dar își amână retragerea, fiindcă deocamdată își adună la Ides banii daţi cu împrumut, ca să-i poată plasa din nou la Kalendae.

2) Adică prin filozofie.

3) Plutarh (Viața lui Artaxerxe 5) semnalează un asemenea obicei la curtea lui Artaxerxe.

18. Despre festivaluri și înfrânarea la mâncare

 

E luna lui decembrie. La Roma tocmai acum transpiră lumea. Excesul a devenit lege generală. Pregătiri fără măsură și zarvă nesfârșită, ca și cum ar fi vreo deosebire între zilele Saturnaliilor[1] și zilele de lucru. Dimpotrivă, se aseamănă într-atât, încât mi se pare că nu greșea unul care spunea că altădată decembrie era o lună, acum un an întreg. Dacă te-aş avea aici, mi-ar plăcea să mă sfătuiesc cu tine și să-mi spui ce crezi că ar trebui să facem: să stăruim în obiceiurile noastre de toate zilele, sau, ca să nu se creadă că ne răzleţim de lume, să ne ospătăm ceva mai vesel și să ne dezbrăcăm de togă?[2] Căci, lucru care altădată nu se întâmpla decât în caz de ridicare în masă pentru război sau la vreo dureroasă nenorocire publică, noi ne schimbăm acum hainele spre a petrece și a ne ține de sărbători. Dacă te cunosc bine, dacă ai fi arbitru, tu ai zice că nu trebuie nici să ne asemuim cu gloata de rând, nici să ne deosebim de ea întru totul. Afară numai dacă n-ar trebui să ne impunem a ne abține de la orice plăceri, tocmai în aceste zile când lumea dă în brânci după ele: sufletul nostru capătă dovada cea mai sigură a tăriei lui, atunci când nici nu înclină, nici nu se lasă furat de ce-l ademenește și-l târăște la desfrâu.

A fi treaz și cuminte atunci când toată lumea umblă beată și vomită este semn de mare putere sufletească. Dar, pe de altă parte, a nu te izola, a nu fi arătat cu degetul, fără ca prin aceasta să te amesteci cu toată lumea, a face ce fac și alții, dar într-alt chip, aceasta e dovadă de multă măsură. Căci se poate sărbătoare și fără dezmăț.

De altminteri, sunt în așa măsură