viitorul satului Macondo. Va fi un oraș-lumină, cu case mari din sticlă, în care nu va mai rămîne nici o urmă din neamul Buendía. „Greșit! protestă José Arcadio Buendía. Nu vor fi case de sticlă, ci de gheață, așa cum am visat eu și va exista un Buendía în vecii vecilor”. În această gospodărie extravagantă, Ursula se strădui să-și păstreze bunul simț și își dezvolta comerțul cu micile animale din zahăr ars, datorită unui cuptor care producea toată noaptea coșuri nenumărate de pîine și o varietate uimitoare de budinci, de plăcinte și de biscuiți, care se răspîndeau în cîteva ore pe toate drumurile întortocheate ale mlaștinei. Ajunsese la o vîrstă la care ai dreptul să te odihnești, ea însă, dimpotrivă, se vădea din ce în ce mai activă. Era atît de absorbită de prosperitatea întreprinderii ei, încît într-o după-amiază, ridicîndu-și distrată privirea în direcția curții, în timp ce indiana îi ajuta la presărarea zahărului pe cocă, zări două adolescente necunoscute și încîntătoare care brodau la ghergheful lor în lumina amurgului. Erau Rebeca și Amaranta. Tocmai părăsiseră doliul după bunica lor, respectat cu atîta strictețe timp de trei ani, iar îmbrăcămintea în culori vii părea că le face să renască. Rebeca, împotriva tuturor așteptărilor, devenise cea mai frumoasă. Avea tenul diafan, ochi mari liniștiți, mîini fermecătoare care păreau că țes fire nevăzute în urzeala broderiei. Amaranta, cea mai tînără, era mai puțin grațioasă, însă arăta o distincție naturală, mîndria interioară a defunctei ei bunici. În comparație cu ele, cu toate că manifesta deja temperamentul vioi al tatălui său, Arcadio avea aerul unui copil. Se dedicase meșteșugului de aurar, împreună cu Aureliano care-l mai învățase și să citească și să scrie. Ursula își dădu dintr-o dată seama că se umpluse casa cu o mulțime de oameni, că copiii ei au ajuns la vîrsta de a se căsători și de a avea ei înșiși copii, și că se vor vedea obligați să plece în stînga și în dreapta din pricina lipsei de spațiu. Scoase atunci banii pe care-i adunase în cursul anilor îndelungați de muncă aspră, obținu unele angajamente cu clienții săi și începu să-și extindă casa. Dădu ordin să se construiască o încăpere rezervată vizitelor, alta mai comodă și mai răcoroasă pentru folosința zilnică, o sufragerie în care să se poată instala o masă cu douăsprezece tacîmuri, la care să poată lua loc întreaga familie și toți invitații, nouă camere cu ferestrele spre curte și o verandă largă ferită de lumina puternică a amiezii printr-o grădină de trandafiri, cu o balustradă pe care să se așeze ghivece cu ferigă și cu begonii. Dădu ordin să se mărească bucătăria în care să se amenajeze două cuptoare, să se desființeze hambarul în care Pilar Ternera îi dăduse în cărți lui José Arcadio și să se construiască altul, de două ori mai mare, pentru ca gospodăria să nu fie lipsită niciodată de rezerve de alimente. Dădu ordin să se construiască în curte, la umbra castanului, o baie pentru femei și una pentru bărbați, iar în fund, un grajd mare, un coteț cu grilaj pentru găini, un staul pentru mulsul vacilor și o volieră deschisă din toate părțile unde păsările rătăcitoare să se așeze în voie.

Urmată de zeci de zidari și dulgheri, cuprinsă de aceeași febră amețitoare ca și bărbatul ei, Ursula rînduia orientarea luminii, transmisia căldurii, repartiza spațiul fără să fi avut nici cea mai mică idee despre limitele acestuia. Construcția primitivă a pionierilor era vraiște de unelte și materiale, cu lucrători nădușiți care se rugau de toată lumea să nu încurce, fără să-și închipuie că ei erau aceia care-i încurcau pe toți, exasperați de săculețul cu oseminte omenești care-i urmărea pretutindeni clopoțind surd. Printre atîtea neplăceri, respirînd varul cald și melasa de gudron, nimeni nu înțelese exact cum a putut răsări din măruntaiele pămîntului nu numai casa cea mai mare ce se va fi clădit vreodată în sat, dar și cea mai ospitalieră și mai răcoroasă pe care ai fi putut-o găsi în tot ținutul mlaștinilor. José Arcadio Buendía, care încercase să surprindă Providența Divină în mijlocul acestui cataclism, a fost acela care îl înțelese mai puțin. Noua clădire era aproape terminată cînd Ursula îl scoase din universul lui himeric pentru a-l informa că s-a dat ordin să se spoiască fațada în albastru, iar nu în alb cum hotărîseră dînșii. Îi arătă scris, negru pe alb, ordonanța oficială. José Arcadio Buendía, fără să fi priceput ce-i spunea soția, descifră semnătura:

— Cine-i tipul acesta? întrebă el.

— Este corregidorul, zise Ursula pe un ton dezolat. Se zice că este un reprezentant al legii trimis de guvern.

Don Apolinar Moscote, corregidorul, sosise pe tăcute la Macondo. Descinse la Hotelul lui Iacob – înființat de către unul dintre primii arabi care veniseră să-și vîndă jucăriile în schimbul papagalilor – iar a doua zi, închirie un mic birou care dădea în uliță, la două străzi de casa lui Buendía. Acolo așeză o masă și un scaun cumpărate de la Iacob, fixă în perete o stemă a Republicii pe care o adusese cu el, și zugrăvi pe ușă inscripția „Corregidor”. Primele sale dispoziții au fost să se spoiască în albastru toate casele pentru sărbătorirea zilei de aniversare a independenței naționale. José Arcadio Buendía, ținînd în mînă exemplarul cu noua ordonanță, îl găsi făcîndu-și siesta într-un hamac atîrnat de-a curmezișul încăperii goale care-i servea de birou.

— Dumneavoastră ați redactat această hîrtie? întrebă el.

Don Apolinar Moscote, care era un om matur, timorat, cu temperament sangvinic, îi răspunse că da.

— Cu ce drept? întrebă din nou José Arcadio Buendía.

Don Apolinar Moscote căută în sertarul mesei o foaie de hîrtie și i-o arătă:

— Am fost numit îndreptător în satul acesta.

José Arcadio Buendía nici nu se uită măcar la actul numirii.

— În satul acesta nu te faci ascultat prin hîrtii, zise el păstrîndu-și calmul. Și luați act că noi n-avem nevoie de nici un „îndreptător”, deoarece la noi nu este nimic de îndreptat.

În fața atitudinii neclintite a lui don Apolinar Moscote, fără să ridice deloc glasul,