Îl privi în adîncul ochilor, cu dragoste și cu spaimă în același timp. Nările îi tremurau. Tîmplele îi erau foarte palide.

— …Nu mai am deloc putere în mine, adăugă ea. Uite, obosesc vorbind…

Egor se apropie alarmat de pat și îi apucă mîna.

— Dar nu trebuie să te obosești, începu el căutînd un ton voios și stenic. Probabil că ai răcit, ai o migrenă care te-a extenuat. Mă gîndeam tocmai…

Voia să spună: „mă gîndeam tocmai că noi, musafirii, te obosim din cale-afară, și că ar trebui să plecăm”. Dar fata începu deodată să plîngă, plecîndu-și capul.

— Să nu mă lași, Egor, șopti ea înfierbîntat, să nu mă lași singură. Numai tu mă poți scăpa în casa asta…

Îl tutuia pentru întîia oară. Egor simți un val cald de sînge lovindu-i obrajii. Neliniște, fericire, rușine de lașitatea lui?

— Nu-ți fie teamă, Sanda, șopti el, apropiindu-și capul. Nu se va întîmpla nimic. Eu sînt aici, lîngă tine și nu ți se va întîmpla nimic…

— Ah, de ce nu pot să-ți spun…

În acea clipă Egor fu gata să-i povestească tot ce știa el, tot ce-l înspăimîntase pe el. Dar auzi pași pe coridor și sări în mijlocul odăii. Era agitat, neliniștit. Cuvintele Sandei îi dăduseră totuși o nesfîrșită încredere în sine. Proteja, apăra.

D-na Moscu intră în odaie ca din întîmplare. Nu i se părea deloc ciudat s-o găsească pe Sanda bolnavă, sub pătură, și pe Egor acolo, în fața ei.

— Nu te scoli? o întrebă.

— Azi nu mă scol deloc, spuse Sanda, încercînd să vorbească liniștit și zîmbind. Vreau să mă odihnesc…

— Au obosit-o musafirii, spuse Egor mai mult în glumă.

— Nu e adevărat, vorbi d-na Moscu. Întotdeauna ne face mare plăcere să avem oameni de seamă la masa noastră. Unde e Simina? întrebă, după o scurtă pauză.

Egor și Sanda se priviră scurt, roșind amîndoi, ca de o taină urîtă pe care și-ar fi amintit-o fără voia lor.

— N-am văzut-o, vorbi Sanda.

— Mă duc s-o caut eu.

Egor avea astfel un motiv să se retragă și să se reîntoarcă mai tîrziu, cînd va fi plecat d-na Moscu. Porni cu pas hotărît; căutătura îi era mai aspră, fruntea îngîndurată. Îi era rușine de lașitatea lui. Voise să plece și nu avusese nici măcar curajul să-i spună d-lui Nazarie. Se gîndise chiar să-și ticluiască o telegramă de chemare, așa cum își amintea că cetise, demult, într-o carte. Glasul și cuvintele Sandei deșteptară în sufletul lui o furie încăpățînată de risc, de a înfrunta primejdia. Și un început de aventură, stranie, drăcească – de care îi era teamă, dar care îl atrăgea totuși, ca un fruct necunoscut, otrăvit.

Întrebă în sufragerie. Nimeni nu văzuse pe Simina. Coborî treptele verandei și se-ndreptă spre odăile din fund. Cu prilejul acesta va vedea și pe întunecata doică. Se întîlni cu jupîneasa și o întrebă.

— Duduița a plecat spre grajdul ăl vechi…

Îi arătă, departe, un șopron pe jumătate ruinat. Egor se îndreptă spre grajd calm, cu mîinile în buzunare, fumînd. Nu voia să dea proporții de expediție întîlnirii sale cu Simina. Ce cuib de vrăjitoare, gîndi în clipa cînd intră în grajd. Era o încăpere lungă, veche, neîngrijită, cu tavanul crăpat pe alocuri. Aproape întuneric. Zări pe Simina tocmai la celălalt capăt, într-o caleașcă demodată. Cînd îl văzu, fetița azvîrli repede o cîrpă pe care o avusese pînă atunci în mînă și se ridică. Îl aștepta și Egor simți din privirile ei că lupta nu va fi ușoară.

— Ce te-ai ascuns aici, Simina? o întrebă, prefăcîndu-se voios și pus pe glumă.

— Mă jucam, domnule Egor, răspunse fetița fără să clipească.

— Ce ciudat joc! se miră Egor apropiindu-se. În cea mai veche trăsură, plină de praf…

Puse mîna pe un felinar, dar nu găsi deloc praf. Înțelese atunci gestul Siminei, cîrpa pe care o aruncase la intrarea lui.

— E o trăsură foarte veche, dar e curată, adăugă el. Văd că ții la ea, o îngrijești, o cureți…

— Nu, se apără Simina, mă jucam numai. Și mi-era teamă să nu mă murdăresc.

— Dar de ce te fereai, de ce-ai aruncat cîrpa? o întrebă repede Egor ca s-o încurce.

— Nu vă puteam da mîna cu o cîrpă de praf, răspunse liniștită Simina. Se opri o clipă, zîmbind. Credeam că o să-mi întindeți mîna, adăugă ea cochetă, privindu-l din nou în ochi.

Egor roși. Făcuse de la început o gafă.

— A cui a fost trăsura aceasta? întrebă el.

— A domnișoarei Christina, răspunse Simina.

Se priviră în ochi, aspru. Ea știe, înțelese Egor, știe ce s-a întîmplat azi-noapte.

— Tanti Christina, vorbi Egor ca și cum n-ar fi observat nimic, săraca bătrînă! Ce caleașca veche și ieșită din modă, ca și biata tanti… Pe pernele acestea își plimba bătrînele ei oase, cînd ieșea să respire puțin aer curat…

Începu să rîdă.

— …în caleașca asta boierească se plimba pe moșie, continuă el, și vîntul o făcea să tremure de frig, și-i flutura părul ei alb… Sau era numai cărunt? o întrebă brusc, întorcîndu-se spre Simina.

Fata îl ascultase cu un zîmbet de nesfîrșită milă și ironie. Cînd Egor se întoarse spre ea, Simina îi susținu privirile, încercînd să-și ascundă zîmbetul; ca și cînd i-ar fi fost rușine de rușinea lui.

— Știți foarte bine că domnișoara Christina, vorbi ea apăsînd cuvîntul, că domnișoara Christina n-a fost niciodată bătrînă…

— Nici tu, nici eu nu știm nimic despre ea, o întrerupse brutal Egor.

— De ce vorbiți așa, domnule Egor? se miră candid Simina. Doar ați văzut-o…

Ochii îi sticliră drăcește, și zîmbetul biruitor îi lumină fața întreagă. Mă atrage în cursă, gîndi Egor. Dar dacă mai spune ceva, o strîng de gît și o ameninț că o omor, pînă mi-o mărturisi tot ce știe.

— I-ați văzut portretul, adăugă Simina după o bine calculată pauză. Domnișoara Christina a murit foarte tînără. Mai tînără ca Sanda. Și mai tînără, și mai frumoasă, continuă ea.

Egor rămase cîteva clipe încurcat; nu știa ce-ar mai