— Nu e așa că vă place Sanda? întrebă brusc Simina.

— Îmi place și-am să mă-nsor cu ea, răspunse Egor. Și dumneata ai să vii la București, ai să fii mica mea cumnată și am să te cresc eu! Ai să vezi atunci cum au să-ți piară nălucirile acestea din cap!

— Niciodată nu înțeleg de ce vă supărați pe mine, se apără sfios Simina.

Amenințarea, sau poate tonul ridicat și bărbătesc al lui Egor, o intimidase. Se uită cu oarecare teamă în jurul ei, așteptînd parcă un semn în ajutor. Deodată se liniști și începu să zîmbească. Privea fix un colț al șopronului. Ochii ei erau mai sticloși acum, mai depărtați.

— Degeaba te uiți, vorbi iarăși Egor. Degeaba aștepți… Mătușă-ta e de mult moartă, mîncată de viermi și amestecată cu pămînt. M-auzi, Simino?

O apucă de umeri și aproape îi țipa cuvintele la urechea ei. Îi fu și lui frică de glasul spart, de cuvintele pe care le strigase. Fetița se cutremură. Se făcuse parcă mai palidă și-și strîngea buzele. Dar cum îi dete drumul din strînsoare, își reveni. Privi din nou peste umărul lui Egor, privi fascinată, fericită.

— Ce tare m-ați scuturat, se plînse ea ducîndu-și mîna la frunte. Mă doare și capul… Cu copiii e ușor să fii puternic, adăugă mai încet, ca pentru sine.

— Vreau să te trezesc, vrăjitoare mică ce ești, se aprinse din nou Egor. Vreau să-ți iasă nălucirile din cap, spre binele tău, pentru scăparea ta…

— Știți foarte bine că nu sînt năluciri, vorbi Simina de data aceasta, provocator. Sări din trăsură și trecu prin fața lui Egor cu nesfîrșită demnitate.

— Nu te grăbi, mergem împreună, îi spuse Egor. Venisem să te caut. D-na Moscu m-a trimis să te caut… Nu știam că am să te găsesc curățînd de praf o caleașcă de o sută de ani…

— E din 1900, de la Viena, spuse Simina fără să se întoarcă, calmă, continuîndu-și drumul prin grajd. 1900–1935, tocmai treizeci și cinci de ani…

Ajunseră la poartă. Egor o deschise larg și lăsă fetița să-i treacă înainte.

— M-a trimis să te caut pentru că Sanda e bolnavă, continuă el. Știi că Sanda e bolnavă?

Îi surprinse un zîmbet mic, răzbunător.

— Nu are nimic grav, adăugă el repede. O doare numai capul și stă în pat…

Fetița nu-i răspunse. Mergeau alături, prin curtea mare, sub soarele rece de toamnă.

— À propos, vorbi Egor înainte de a ajunge în casă, voiam să-ți spun ceva care te interesează.

Îi apucă brațul și-și plecă grumazul mult spre ea, ca să-i poată șopti aproape de ureche:

— …Voiam să-ți spun că dacă i se întîmplă ceva Sandei, dacă… Înțelegi?… Atunci s-a sfîrșit și cu tine. Asta nu rămîne între noi, firește. Poți s-o spui mai departe, dar nu d-nei Moscu. Ea, săraca d-nă Moscu, nu are nici o vină…

— Am să-i spun asta Sandei, nu mamei, vorbi răspicat Simina. Am să-i spun că nu înțeleg ce aveți cu mine!

Încercă să-și smulgă brațul. Dar mîna lui Egor se înfipse mai adînc în carne. Simțea o adevărată bucurie înfigîndu-și degetele în carnea ei moale, crudă, drăcească. Fata își mușcă buzele de durere, dar nici o lacrimă nu-i umezi ochii ei reci, metalici. Rezistența asta îl făcu pe Egor să-și piardă cumpătul.

— Și am să te chinui, Simino, n-am să te omor așa repede, șuieră el. Am să te sugrum numai după ce-ți voi fi scos ochii și îți voi fi smuls dinții unul cîte unul… Cu fierul roșu am să te chinui. Spune asta mai departe, spune cui știi tu… Să vedem dacă…

În acea clipă simți o durere atît de violentă în brațul drept, încît dete drumul fetei. Trupul întreg i se golise de vlagă. Brațele îi atîrnau moi, lipite de șolduri. Și parcă nu-și dădea seama unde se află, pe ce lume se află.

Văzu cum Simina se scutură, își presează pliurile rochiței și își freacă brațul în care degetele lui își lăsaseră urmele. O văzu de asemenea cum își piaptănă cu palma părul, își aranjează buclele și-și prinde o copcă ascunsă, care îi sărise pe drum. Simina făcu toate acestea fără să-l privească. Nici măcar nu se grăbea; parcă el nici n-ar mai fi existat. Porni spre casă cu pasul zvelt, dezghețat, și totuși de o nobilă grație. Egor o privi uluit, pînă ce mica ei făptură se pierdu în umbra verandei.

După masă, d-l Nazarie și cu Egor fură invitați în odaia Sandei. O găsiră și mai istovită, cu pleoapele viorii; brațele păreau foarte albe, așa cum se odihneau sleite pe un șal cald, de lînă. Sanda zîmbi și le făcu semn să se așeze. Dar d-na Moscu, în picioare, lîngă pat, cu cartea în mînă, continua să cetească:

Viens donc, ange du mal, dont la voix me convie! Car il est des instants où, si je te voyais, Je pourrais pour son sang t’abandonner ma vie, Et mon îme… si j’y croyais!

Cetise foarte frumos ultimele versuri, aproape cu lacrimi. Închise cartea cu un oftat.

— Ce a fost? întrebă nedumerit d-l Nazarie.

— Prefața la Antony, nemuritoarea dramă a lui Alexandre Dumas-Père, explică grav doamna Moscu.

„În orice caz, o lectură care nu își are rostul acum” – ar fi vrut să spună Egor. Nu-i plăcuse deloc versul: Je pourrais pour son sang t’abandonner ma vie… Era o ironie prea crudă, aproape sălbatică. Și apoi, oftatul acela al d-nei Moscu. Părere de rău? Resemnare? Neputință?

— Îi cetesc necontenit de o jumătate de oră, vorbi cu orgoliu d-na Moscu. Îmi place și mie să cetesc cu glas tare, așa cum făceam pe vremuri… Știam atunci mii de versuri pe dinafară…

Zîmbea. Egor o privi uluit. Era aproape de nerecunoscut acum; gesturile ei viguroase, sigure. Stătea de atîta timp în picioare, la căpătîiul Sandei, și încă nu ostenise… Parcă reînviase printr-o minune; reînviase din tinerețea Sandei.

— …Știam și din Eminescu, adăugă