Egor căută ochii Sandei. Ardeau de o spaimă înăbușită. Fata îl privi numai o clipă. Apoi, parcă temîndu-se să nu se trădeze, șopti:

— Maman, ai citit destul… Să nu te obosești… Stai și d-ta jos…

D-na Moscu nu o auzi. Își duse mîinile la tîmple, luptînd cu amintirile, silindu-se să reconstituiască versurile acelea celebre…

— …Versurile acelea celebre, vorbi ea, mai mult pentru sine, versurile nemuritoare…

Sanda nu se dădu bătută. Eminescu se afla, alături de ceilalți poeți favoriți, pe etajeră, dar nu voia sub nici un motiv să-l lase în mîinile maică-si. Se temea de bolnăvicioasa ei pasiune pentru anumite poeme din Eminescu. Pe vremuri, îi mărturisise că, deși era numai o fetiță de opt-nouă ani, Christina îi declama ei, în nopțile de vară, versuri din Eminescu. Își va aduce din nou aminte, acum, se gîndi cu groază Sanda.

Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează…

De la cel dintîi vers, Sanda își plecă fruntea, deprimată. O imensă oboseală i se strecură deodată în tot trupul. Un vîrtej mocnit îi deșerta vinele de sînge. Îi era teamă că va leșina din clipă-n clipă.

…Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă!,

continuă biruitoare d-na Moscu.

De unde i-a venit deodată forța aceasta fizică, strălucirea aceasta a făpturii, glasul întreg și melodios? se întrebă nedumerit d-l Nazarie.

D-na Moscu părea că-și amintește strofă cu strofă, după scurte ezitări, după încîntătoare dibuiri.

Sînt totuși strofe pe care le sare, observă Egor. El asculta amuțit, aproape fără nici o împotrivire, cu ochii la Sanda, urmărind zvîcnirile trupului ei sub șalul care o acoperea. Ar trebui să fac ceva, își spuse. Ar trebui să mă ridic și să m-apropii de ea, să o mîngîi – orice ar gîndi mamă-sa. Deși, după extazul cu care rostea versurile, descoperindu-le treptat – se vedea bine că d-na Moscu nu mai aude nimic și nu mai zărește pe nimeni în preajmă-i:

…Căci eu sînt vie, tu, ești mort.

Glasul d-nei Moscu se întrerupse brusc, înecat. Se clătina amețită în mijlocul odăii unde o purtase emoția. Își duse iarăși amîndouă palmele la frunte. De data aceasta, un gest de risipire și deznădejde.

— Nu știu ce am, șopti ea. Am obosit…

D-l Nazarie o așeză pe scaun. Să fi fost oare numai o iluzie toată însuflețirea ei, glasul acela plin și robust de femeie cu sînge mult?

— Ai văzut, maman, dacă nu m-asculți?… șopti, stins, Sanda.

Egor se apropiase de pat. Începuse să-l sperie paloarea fetei, ochii aceia adînciți nefiresc în orbite, pielea prea rece și trădînd totuși o febră mocnită în adîncuri.

— Am să mă duc chiar acum după un doctor, spuse el încruntat. Dumneata nu ești bine deloc…

Sanda îi mulțumi cu un zîmbet pe care voi să-l susțină cît mai mult. Dar în nici un caz nu trebuia să-l lase să cheme un doctor. În nici un caz acum, în dezlănțuirea aceasta neașteptată de întîmplări și boli vechi.

— Nu te grăbi să pleci de lîngă mine, spuse Sanda, n-am nevoie de nici un doctor… În cîteva ceasuri îmi revin și mîine ne plimbăm prin parc…

În acea clipă, d-na Moscu se ridică din nou în picioare, cu o nouă fervoare.

— Acum mi-amintesc, spuse ea, mi-amintesc cele mai frumoase versuri din Luceafărul:

Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde…

Sanda apucă mîna lui Egor. Tremura. Se uita fix, înspăimîntată, în ochii lui. Știe și ea, gîndi Egor. Se miră, o clipă în urmă, de propria lui tărie și seninătate. Acum nu-i mai era frică; alături de Sanda, cu mîna ei înghețată pierdută în pumnii lui fierbinți, crispați. Simțea însă tot ce știa, tot ce vedea Sanda dincolo de umerii lui, înapoia lui. Nu voia să se întoarcă, nu cumva să rupă firul acelor priviri îngrozite și paralizate. D-na Moscu tăcuse și tăcerea ei se adăugă, mai gravă, liniștii neobișnuite din odaie. Egor auzea cum bate inima fetei. Auzea, în același timp, răsuflarea grea a d-lui Nazarie. Simte și el, poate chiar vede… Inutil să-i mai ascund ceva de-aici înainte.

— Maman! exclamă deodată Sanda, cu o ultimă sforțare.

Egor ghici tot ce voise să spună Sanda prin acest deznădăjduit strigăt. Încercarea ei de a smulge pe d-na Moscu din convorbirea aceea atît de oribilă – neauzită, neîngăduită, neumană. „Mamă, ne vede lumea!” părea că spun privirile Sandei. D-na Moscu se întoarse spre d-l Nazarie.

— De ce ați tăcut deodată, d-le profesor? întrebă ea mirată.

— Nici nu prea am vorbit astăzi, stimată doamnă, se scuză d-l Nazarie. V-am ascultat recitînd… Mă minunam de memoria dumneavoastră…

Doamna Moscu îl privi în ochi, parcă ar fi încercat să se convingă că nu glumește.

— Nefericită memorie, cu cartea în mînă, spuse ea obosită, așezînd pe Antony deasupra celorlalte volume de pe etajeră. Noroc că am încă destule cărți… Iată, i-am adus aici Sandei pentru mai multe zile de lectură…

Îi arătă, cu mîna, un teanc întreg. D-l Nazarie își aruncă ochii: Jean Sbogar, René, Ivanhoe, Les fleurs du mal, Là-Bas.

— Din biblioteca Christinei, adăugă ea. Cărțile care i-au plăcut ei mai mult. Și mie, bineînțeles…

Zîmbi foarte obosită și se îndreptă spre patul Sandei.

— Dar voi de ce ați tăcut? întrebă, cu o mai neînțeleasă mirare. De ce ați tăcut și voi?

Sanda o mustră din ochi. D-na Moscu se așeză pe pat, lîngă ea. Îi luă mîna, pe care Egor o lăsase cu puține clipe mai înainte.

— Ce înghețată ești, ce rece! exclamă, cutremurîndu-se. Trebuie să-ți dau un ceai… De altfel, e timpul să te scoli. Se apropie apusul soarelui. Vin țînțarii…

Aiurează, gîndi