cu oarecare neliniște Egor. Se uita la Sanda, să ghicească din ochii ei un sfat, un îndemn. Era și el pironit, fascinat de începutul acesta neașteptat de delir.

— Poate e mai bine ca noi să plecăm, se auzi atunci glasul uscat al d-lui Nazarie.

— N-aveți nici o grijă, sînteți cu mine, îl liniști d-na Moscu. Nu vă pot face nimic. Zboară pe deasupra și atît…

— Ar fi trebuit să luați chinină, șopti Sanda. Mama vorbește de țînțari. Sînt foarte periculoși acum, la apusul soarelui…

— Au început să vină, într-adevăr, se auzi din nou glasul uscat al d-lui Nazarie. Și ce ciudat se adună roiuri în dreptul ferestrei!… Îi auzi cum zboară, Egor?!

Îi auzea și Egor; roiuri întregi, dese, așa cum nu i se mai întîmplase să întîlnească vreodată. De unde năvăliseră atît de mulți?

— Semn de secetă, spuse din nou d-l Nazarie. Ar trebui să închid fereastra…

Dar nu se mișca. Rămăsese tot în mijlocul odăii, fascinat, cu ochii către roiurile de afară.

— Nu e nevoie, vorbi d-na Moscu. Nu e încă apusul soarelui. Și-apoi, să n-aveți vreo teamă cît sînteți cu mine…

Egor simți un fior trecîndu-i prin șira spinării. Glasul acesta sec, neutru, aproape de nerecunoscut, îl înspăimînta. Glasul care venea de undeva din vis, din alte vremi.

— Dar ar fi bine să luați chinină, măcar o jumătate de pastilă pe zi, șopti, de data aceasta foarte încet, Sanda.

Îi tremura și ei glasul. Dar cel puțin acum nu mai vede nimic, nu mai simte pe nimeni, își dete seama Egor. Îl căută pe profesor. Nu se mișcase din mijlocul odăii. Urmărea vreun zbor nevăzut, căci privirile lui lunecau mult deasupra roiurilor. Și nici măcar nu se apăra de țînțarii care pătrundeau, cîte puțini, în cameră. E un miros care îi atrage aici, își spuse Egor. Prea sînt mulți și prea vin de-a dreptul aici. Poate mirosul acela care m-a lovit și pe mine azi-dimineață, își aminti el mirosul de sînge.

Doamna Moscu îi învălui pe toți într-o privire caldă, protectoare și intimă în același timp.

— Haideți, copii, vorbi, se apropie apusul, s-o sculăm și pe ea.

Glasul îi era voios și totuși absent. Venea de departe, din bucurii foarte străine, reci.

— Scoală-te, Sanda, vorbi din nou d-na Moscu, se face seară în curînd. Ești înghețată…

Egor își strînse pumnii, înfigîndu-și unghiile în carne cu încăpățînare. Trebuie să rămîn treaz. Să nu mă pierd. Încercă s-o oprească pe Sanda, dar fata îl respinse încet, cu dragoste, și se coborî din pat. Nu mai tremura acum. Își căută papucii de casă cu multă luare-aminte.

— Trebuie neapărat să merg și eu, maman? o întrebă, foarte supusă.

— Nu vezi?! E timpul, vorbi d-na Moscu.

Egor o prinse în brațe și-i șopti, aproape de ureche:

— Rămîi aici. Ce vrei să faci?!

Fata îi mîngîie obrazul cu mîna, tristă.

— Nu e nimic, Egor, șopti. Asta o fac pentru mama, știi…

În acea clipă Egor simți un vîrf ascuțit de ac străpungîndu-i pielea la încheietură. Fără să-și dea seama, lovi cu mîna. Un țînțar rămase strivit; o pată de sînge, alături. A mușcat cu sete, bestia, își spuse Egor.

Ridicînd capul, Sanda întîlni pata aceea de sînge. Se repezi la Egor și-i luă mîna.

— Ascunde-te, îi vorbi repede, pleacă, să nu te vadă mama… Îi face rău…

Egor își frecă mîna de haine, pînă ce sîngele dispăru cu desăvîrșire.

— Pleacă, te rog eu! vorbi din nou Sanda. Du-te și-ți ia pastila de chinină…

Glasul ei rugător îl îndîrji foarte mult; delirul acesta, ale cărui margini nu le știa încă, toate cuvintele acestea, al căror înțeles nu-l putea pătrunde.

— Nu plec pînă nu-mi spui unde vrei să te duci, o amenință Egor.

— Fii fără teamă, dragostea mea, vorbi Sanda.

Egor se cutremură. Își amintea acum foarte precis; amănunt cu amănunt, își amintea din nou întîmplările din noaptea trecută.

— Nu te bucuri că-ți spun așa? îl întrebă din nou tristă, Sanda.

Egor o privi în ochi, încercînd s-o străpungă, s-o stăpînească, întreagă, cu voința lui, s-o păstreze. Simțea însă cum îi scapă, cum îi alunecă din brațe viața aceasta caldă și îmbietoare.

— Nu-mi spui tu, Sanda, lucrul ăsta, nu mi-l spui tu! exclamă Egor.

Sanda începu să plîngă încet, fără spasm. Așadar, e adevărat, gîndi Egor.

D-na Moscu se apropiase de ei; parcă n-ar fi înțeles nimic din cuvintele lor prea familiar șoptite, din plînsul fetei.

— Dacă rămîneți, au să vă sugă și pe voi, le vorbi. Și s-a făcut așa de frig… Au să vă sugă. Cum s-a întîmplat cu găinile, cu gîștele, cu vitele noastre… Ce-au rămas din ele, ce-au mai rămas…

Egor întoarse capul și-i spuse răspicat:

— Îmi pare foarte rău, d-nă Moscu, dar Sanda trebuie să rămînă aici, în pat, pînă chem doctorul.

Glasul fusese atît de neobișnuit de puternic, încît d-na Moscu șovăi, privind cînd la Egor, cînd la Nazarie. Nu prea înțelegea – se vedea bine asta – ce caută ei aici, alături de patul fetei.

— Poate că ai dreptate, vorbi după cîteva clipe d-na Moscu. Sînteți amîndoi oameni de știință, vă pricepeți mai bine ca mine!… Dar să închideți repede ferestrele. Asta trebuie să faceți întîi, să-nchideți toate ferestrele…

Egor tremura încă de curajul brutal cu care vorbise. Cu amîndouă mîinile încerca să țină pe loc trupul Sandei. Fata zvîcnea, se împotrivea.

— Trebuie neapărat să mă duc, se apăra ea somnoroasă. O fac pentru mama, ți-am spus. N-a mai rămas nimic altceva prin curte… și paserile, și vitele, și cîinii!

Se apropiase și d-l Nazarie, palid, frîngîndu-și mîinile. În jurul lui roiau țînțarii. Se auzeau ca un zvon împletit, barbar și foarte depărtat. Melodie apăsătoare, asemenea febrei.

— Dă-mi drumul, Egor, se rugă din nou Sanda pierdută. Are să fie mai rău altminteri… Nu mai mă fac bine altminteri…

Egor începu să tremure. Ce Dumnezeu s-a făcut atît de frig deodată! Auzea cum clănțăne dinții d-lui Nazarie. Îl vedea lîngă el, împietrit, alb la față, tremurînd. Nu