— Poate că ar fi trebuit să le însemn și pe celelalte, dar nu mi s-au părut semnificative… În orice caz, continuă după o scurtă tăcere, dacă am confundat experiențele reale cu visurile erotice, lucrurile sînt mai complicate decît mi-aș fi închipuit…

Cu un gest copilăresc, ridicol, își puse mîna pe tîmplă, ca și cum ar fi vrut să arate că se concentrează.

— Te ascult, spuse tîrziu Profesorul. În ce sens ar putea fi și mai complicate decît par a fi?

Ridică brusc fruntea și zîmbi încurcat.

— Nu știu dacă ați înțeles anumite aluzii din caiet, dar de cîtva timp aveam impresia, cum să spun? aveam impresia că învățam în timpul somnului; mai precis, visam că învăț că, bunăoară, deschid în vis o gramatică, parcurg și memorizez cîteva pagini, sau răsfoiesc o carte…

— Foarte interesant, spuse Profesorul. Dar nu cred că ai notat toate acestea, cu precizie și claritate, în caietul pe care l-am citit.

— Nu prea știam cum să le descriu; erau visuri în serie, într-un anumit sens didactice, mi se părea că prelungesc lecturile din timpul zilei. Am crezut, chiar, că visez reguli gramaticale, vocabulare și etimologii, pentru că eram pasionat de asemenea lucruri… Dar acum mă întreb dacă, într-un chip mai mult sau mai puțin somnambulic, nu mă deșteptam în timpul nopții și-mi continuam lucrul…

Profesorul îl privi tot timpul cu atenție, ușor încruntat, semn, cum observase mai demult, că era ispitit de mai multe întrebări deodată.

— În orice caz, spuse, nu pari obosit, nu ai expresia intelectualului care petrece o bună parte din noapte citind… Dar dacă ar fi așa, cum de n-a observat nimeni lumina, lampa arzînd foarte tîrziu în camera dumitale? Se ridică din fotoliu și întinse mîna. Ce mi se pare paradoxal este faptul că această ezitare, mai precis această confuzie între experiențele onirice și starea de veghe, s-a dezvoltat paralel cu hypermnezia dumitale… Ce-mi spuneai atunci despre mirosul de leandri și de păcură pe care le-ai simțit privind o fotografie de acum aproape patruzeci de ani…

— Dar acum nu mai sînt sigur nici de asta, exclamă, de hypermnezie! Nu mai sînt sigur de nimic!

După ce rămase singur, se trezi gîndind: „Foarte bine că ai spus: «Nu mai sînt sigur de nimic…» în felul acesta, ești întotdeauna la adăpost. Poți răspunde oricînd: «Am visat!». Sau atunci cînd îți convine, poți spune contrariul… Dar fii atent! Nu spune niciodată adevărul întreg!”

Întoarse capul și privi mirat în jurul lui. După cîteva clipe șopti, ca și cum s-ar fi adresat cuiva prezent și totuși invizibil de lîngă el: „Dar chiar dacă aș voi să spun, nu pot! Nu înțeleg de ce, adăugă coborînd și mai mult glasul, dar sînt anumite lucruri pe care mi-e peste putință să le spun…”

În noaptea aceea se luptă multă vreme cu insomnia. (Era prima insomnie de cînd părăsise Piatra Neamț, și faptul acesta îl irita. Suferise aproape toată viața de insomnii, și în ultima vreme se crezuse vindecat.) Ca de obicei, se gîndea la misterul memoriei pe care o recuperase. De fapt, își dăduse de mult seama, nici nu era vorba de recuperare, pentru că era infinit mai vastă și mai precisă decît o avusese vreodată. O memorie de mandarin, așa cum spusese Chavannes că trebuie să aibă orice sinolog. Începuse să creadă că avea chiar mai mult: o foarte curioasă hypermnezie. Încă înainte de a i se fi adus dicționarul și gramaticile de la Piatra, se trezise într-o zi că recită texte chinezești, vizualizînd în același timp caracterele și traducînd pe măsură ce recita. Cîteva zile în urmă verificase grafiile, pronunția și traducerea, răsfoind înfrigurat antologia și dicționarul lui Giles. Nu făcuse nici o greșeală. Scrisese cîteva rînduri în caiet, cu o ușoară părere de rău: Bernard va fi dezamăgit; îi era imposibil să precizeze ce strat al memoriei apăruse mai întîi; se trezise că posedă limba chineză așa cum nu o cunoscuse niciodată. Acum putea deschide orice text și, citindu-l, îl înțelegea cu aceeași ușurință cu care ar fi citit un text în limba latină sau italiană veche.

Era o noapte foarte caldă, și fereastra spre parc rămăsese deschisă. I se păru că aude pași și, fără să aprindă lumina, coborî din pat și se apropie de fereastră. Zări plantonul și înțelese că-l văzuse și el.

— Dar dumneata nu dormi? îl întrebă cît putu mai încet, ca să nu-și trezească vecinii.

Omul ridică din umeri, apoi se îndreptă spre parc și se pierdu în întuneric. „Dacă l-aș întreba mîine, își spuse, îmi va răspunde probabil că am visat. Și, totuși, sînt sigur că de data aceasta nu am visat…” Se reîntoarse în pat, închise ochii și-și spuse, ca pe vremuri, cînd suferea de insomnii: „în trei minute am să adorm!… Trebuie să adormi, se auzi gîndind, căci mai ales în somn înveți bine. Visuri didactice, cum spunea astă-seară Profesorul; o să ai încă o serie de visuri didactice. Nu în legătură cu limba chineză. Altceva, mai important altceva…”

Îi plăcea să se asculte gîndind, dar de data aceasta simți o neliniște neînțeleasă și-și șopti amenințător: „Dacă nu adorm pînă număr la 20, cobor și mă duc să mă plimb în parc!” Dar nu apucă să numere decît pînă la 7.

Cîteva zile în urmă, Profesorul îl întrebă, fără să-și ridice ochii din al doilea caiet cu note pe care i-l încredințase.

— Îți aduci cumva aminte că, într-o noapte, ai coborît pe fereastră și te-ai dus pînă în fundul grădinii, acolo unde sînt rondurile cu trandafiri?

Simți că roșește și se intimidă.

— Nu. Îmi aduc aminte că nu izbuteam să adorm și la un moment dat mi-am spus: dacă nu adorm pînă ce număr 20, cobor și mă duc să mă plimb în parc! Dar după aceea nu mai știu nimic. Probabil că am adormit imediat…

Profesorul îl privi, zîmbind enigmatic.

— În nici un caz n-ai adormit imediat… Pentru că ai petrecut o bucată de vreme în preajma