— Atunci sînt somnambul! exclamă. Pentru prima oară în viața mea am avut o criză de somnambulism!

Profesorul se ridică brusc, se îndreptă spre fereastră și rămase cîtva timp privind lung înaintea lui. Apoi se întoarse și se reașeză în fotoliu.

— Asta am crezut și eu. Dar lucrurile nu sînt atît de simple. Cînd plantonul a dat alarma, doi oameni de serviciu, probabil agenții Siguranței, au alergat să cerceteze strada – nu știau că plantonul te descoperise deja – și au zărit o mașină cu farurile stinse, așteptînd în stradă, chiar în dreptul rondului de trandafiri unde te aflai dumneata. Evident, mașina a dispărut înainte ca să-i poată nota numărul…

Își trecu de mai multe ori mîna pe frunte.

— Dacă n-ați fi dumneavoastră… Începu.

— Știu, pare de necrezut, îl întrerupse Profesorul. Totuși sînt trei martori, oameni simpli, dar de încredere, și cu oarecare experiență…

— Și ce-au făcut cu mine? M-au luat pe sus și m-au adus înapoi în cameră?

— Nu. În grădină nu era decît plantonul. Spune că îndată ce-ai dat cu ochii de el, te-ai întors… Ai pătruns în odaie tot pe fereastră, așa cum ieșiseși… Somnambul sau nu, nu are importanță. Ce e grav, este că Siguranța nu se îndoiește acum că se pregătea evadarea dumitale. Faptul că ai fost surprins chiar acolo unde, în stradă, aștepta mașina, dovedește, în opinia lor, că știai despre ce era vorba și că erai de acord… A trebuit să se facă intervenții foarte sus ca să nu fii arestat, adăugă.

— Vă mulțumesc, spuse încurcat, ștergîndu-și fruntea.

— Deocamdată, au dublat măsurile de pază. Strada e necontenit patrulată în timpul nopții; un sergent, în civil, își va căuta tot timpul de lucru în dreptul ferestrei dumitale – ca acum, adăugă coborînd glasul – iar nopțile, plantonul va dormi pe un pat de campanie, pe culoar, în dreptul ușii.

Se ridică din fotoliu și începu să se plimbe, trecînd absent, dintr-o mînă în alta, caietul cu note. Apoi se opri brusc în fața lui și-l privi, adînc, în ochi.

— Dar dumneata cum explici această serie de coincidențe: pentru întîia oară ai avut o insomnie urmată, cum ai mărturisit, de prima criză de somnambulism din viața dumitale; în timpul crizei te îndrepți către rondul de trandafiri, exact în locul unde, dincolo de zid, te aștepta o mașină cu farurile stinse… O mașină care, adăugă după cîteva clipe, dispare îndată ce s-a dat alarma… Cum explici?

Înălță din umeri, descurajat.

— Nu înțeleg nimic… Pînă săptămîna trecută îmi venea greu să recunosc că, într-adevăr, am confundat unele visuri cu starea de veghe, dar a trebuit să mă las convins de anumite evidențe… Dar, de data aceasta, criza de somnambulism, mașina care mă aștepta…

Profesorul deschise servieta aproape plină și introduse cu grijă caietul între reviste și broșuri.

— Ca să repet și eu expresia dumitale de adineauri, dacă nu te-aș cunoaște din albumele de familie, dacă nu ți-aș fi văzut fotografiile de la treizeci la șaizeci și ceva de ani, aș fi fost gata să admit ipoteza Siguranței: că ești cine crede Siguranța că ești…

„De ce te frămînți? se ascultă gîndind îndată ce stinse lumina. Totul se desfășoară normal. Așa trebuia să se întîmple: să fii confundat cu alții, să se creadă că nu mai poți distinge visul de realitate, și alte confuzii de acest fel. Nu se putea găsi un camuflaj mai bun. Pînă la urmă ai să te convingi că nu e nici o primejdie, că ți se poartă de grijă…”

Se întrerupse și, după o scurtă pauză, șopti: „Cine îmi poartă de grijă?” Așteptă cîteva clipe. Se trezi întrebînd pe un ton pe care nu și-l cunoștea: „Credeai că toate prin care ai trecut se datoresc hazardului?” „Nu e vorba ce cred sau nu cred eu, se întrerupse iritat. Cine îmi poartă de grijă?…” Așteptă din nou cîtva timp, cu teamă. Apoi se auzi: „Ai să afli mai tîrziu. Nu asta interesează acum… De altfel, ai ghicit ceva, ai ghicit mai demult, dar nu îndrăznești să recunoști. Altminteri, de ce nu vorbești niciodată Profesorului de anumite gînduri și nici nu pomenești de ele în caiet? Dacă n-ai ști că există și altceva, de ce nu faci nici o aluzie la tot ce-ai descoperit în ultimele două săptămîni?… Dar să revin la întrebarea mea”, încercă să-și întrerupă gîndul. Așteptă cîtva timp, și cînd i se părea că începe să distingă răspunsul, adormi.

„E mai bine să stăm de vorbă în vis, auzi. Dormind, înțelegi mai repede și mai profund. Spuneai Profesorului că, în somn, îți continui studiile din timpul zilei. De fapt, te-ai convins de mult că nu e întotdeauna adevărat. N-ai învățat nimic în somn, nici veghind. Treptat, treptat te-ai trezit că stăpînești limba chineză, așa cum ai să descoperi mai tîrziu că stăpînești alte limbi care te interesează. Nu mai îndrăznești să crezi că îți amintești, acum, ce-ai învățat în tinerețe și ai uitat. Gîndește-te la gramatica albaneză…”

Amintirea acestei întîmplări fu atît de brutală, încît se trezi din somn și aprinse lumina. Nu-i venise să creadă, și nu credea nici acum, o săptămînă după descoperire. Știa că nu studiase niciodată limba albaneză. Cumpărase gramatica lui G. Meyer cu vreo 20 de ani înainte, dar nu citise decît prefața. Nu o mai consultase de atunci. Și totuși, cînd desfăcu unul din pachetele sosite de la Piatra și dădu cu ochii de ea, o deschise la întîmplare, către sfîrșit, și începu să citească. Cu emoție și spaimă, își dădu seama că înțelege tot. Căută traducerea paragrafului și se convinse: nici o greșeală… Coborî din pat și se îndreptă spre bibliotecă. Voia cu orice preț să mai verifice o dată. Atunci auzi un glas necunoscut de afară, în dreptul ferestrei deschise:

— Dar dumneata nu dormi?

Se reîntoarse în pat, închise ochii cu furie, strîngîndu-și pleoapele, și repetă, în șoaptă:

— Nu trebuie să mă mai gîndesc! Să nu mă gîndesc la nimic!

— Asta ți-o tot spun din prima noapte de la spital, auzi.

I