se părea că începe să înțeleagă ce i s-a întîmplat. Imensa concentrare de electricitate care, explodînd chiar deasupra lui, l-a străbătut, i-a regenerat întreg organismul și i-a amplificat fabulos toate facultățile mentale. Dar această descărcare electrică a făcut de asemenea posibilă apariția unei noi personalități, un fel de „dublu”, o persoană pe care o ascultă vorbindu-i mai ales în timpul somnului și cu care uneori discută amical sau în contradictoriu. Este probabil că această nouă personalitate s-a alcătuit treptat, în timpul convalescenței, din cele mai adînci straturi ale inconștientului. De cîte ori își repeta această explicație, se auzea gîndind: „Foarte exact! Formula «dublului» e corectă și utilă. Dar nu te grăbi s-o comunici Profesorului…”

Se întreba, amuzat și iritat totodată, de ce-și repetă mereu asemenea invitație la precauție, cînd se hotărîse de mult să nu atingă această problemă (de fapt, nici măcar nu fusese nevoit să ia o hotărîre: știa că nu putea face altfel). În convorbiri, Profesorul revenea neîncetat asupra hipermneziei și detașării lui progresive de trecut.

— Am putea să-ți aducem manuscrisele și mapele cu note, îi propuse de curînd. Cu posibilitățile pe care le ai acum la dispoziție, ai putea încheia lucrarea în cîteva luni…

Ridicase amîndouă brațele în sus:

— Nu! Nu! exclamase aproape în panică. Nu mai mă interesează!

Profesorul îl privise surprins, oarecum dezamăgit:

— Este totuși opera dumitale de-o viață întreagă…

— Ar trebui rescrisă de la prima la ultima pagină, și nu cred că merită… Trebuie să rămînă ce-a fost pînă acum: opus imperfectum. Dar voiam să vă întreb ceva, continuă ca și cum ar fi vrut să schimbe cît mai repede subiectul, deși mi-e teamă că o să par indiscret. Ce mi s-a întîmplat în ultima săptămînă? Ce-au raportat plantonul și toți ceilalți?

Profesorul se ridică din fotoliu și se îndreptă spre fereastră. Se reîntoarse după cîteva clipe, gînditor.

— Știu să se facă nevăzuți cînd trebuie, dar sînt toți la datorie, spuse. N-au raportat nimic senzațional: doar că aprinzi lumina de mai multe ori pe noapte, o aprinzi și o stingi foarte repede, după cîteva minute… Așa cel puțin mi s-a spus. Dar bănuiesc că nu-mi spun tot, adăugă coborînd glasul. Bănuiesc că au aflat ceva, destul de important, sau sînt pe cale să descopere…

— În legătură cu mine? întrebă izbutind să-și stăpînească emoția.

Profesorul șovăi cîteva clipe, apoi se ridică brusc și se apropie din nou de fereastră.

— Nu știu, răspunse tîrziu. S-ar putea să nu fie numai în legătură cu dumneata…

În dimineața de 3 august veni să-l vadă pe neașteptate.

— Nu știu dacă trebuie să ne bucurăm sau nu. Află că ai devenit celebru în Statele Unite. O revistă ilustrată a publicat chiar un articol interviu evident apocrif: Cum am fost lovit de trăsnet. Articolul a făcut senzație și a fost reprodus și tradus pretutindeni. De la Direcția presei am fost informat că trei corespondenți ai unor mari ziare americane au sosit aseară și vor neapărat să stea de vorbă cu dumneata. Li s-a răspuns că, deocamdată, doctorii se opun oricărei vizite… Dar cît timp o să ne mai putem ascunde? Este probabil că la ora asta gazetarii și-au început deja ancheta. Internii și infirmierele au să le povestească tot ce știu, și multe altele pe deasupra. Și se vor găsi informatori și de aici, adăugă coborînd ușor glasul. În privința fotografiilor, nu-mi fac iluzii: ai fost desigur fotografiat de nenumărate ori, plimbîndu-te prin parc, stînd la fereastră, poate chiar întins în pat. Dar văd că vestea nu te impresionează prea mult, adăugă după ce-l privi lung. Nu spui nimic…

— Așteptam urmarea…

Profesorul se apropie de el, continuînd să-l privească adînc în ochi.

— De unde știi că există o urmare? întrebă.

— Mi-am închipuit după nervozitatea dumneavoastră. Nu v-am văzut niciodată atît de nervos.

Profesorul ridică din umeri și zîmbi amar.

— Nu m-ai văzut dumneata, dar sînt destul de nervos… Să revenim însă la cazul dumitale. S-au ivit o seamă de complicații, mai ales în cele două săptămîni cît am lipsit.

— Din cauza mea? întrebă.

— Nici din cauza dumitale și nici dintr-a mea… Dumneata ai rămas aproape tot timpul aici în cameră. (Știu asta pentru că telefonam aproape în fiecare zi…) În ceea ce mă privește, în cele două săptămîni petrecute la Predeal, n-am discutat cazul dumitale decît cu cîțiva colegi, de a căror discreție nu mă pot îndoi… Dar s-a întîmplat altceva, continuă ridicîndu-se iar din fotoliu. Mai întîi, domnișoara de la numărul șase, agenta pe care ne-a impus-o Siguranța, a dispărut acum vreo zece zile. Siguranța bănuia de mult că era o agentă dublă, dar nu bănuia că era în slujba Gestapoului…

— Ciudat, șopti. Dar cum s-a putut afla așa repede?

— Pentru că a fost descoperită rețeaua din care făcea parte și au fost arestați cei trei agenți care te-au așteptat, cîteva nopți, în mașina cu farurile stinse. Siguranța ghicise: trebuia să fii răpit și trecut peste graniță în Germania. Se înșelase însă asupra identității: nu era vorba de un șef legionar, era vorba de dumneata.

— Dar de ce? întrebă zîmbind.

Profesorul se îndreptă spre fereastră, dar se întoarse brusc și îl privi cîteva clipe curios, parcă ar fi așteptat să mai adauge ceva.

— Pentru că ești așa cum ești, după toate cîte ți s-au întîmplat. Nu mi-am făcut niciodată prea multe iluzii, continuă începînd să se plimbe încet, între ușă și fotoliu. Știam că într-o zi are să afle. De aceea am și informat în mai multe rînduri La Presse Medicale. Voiam ca ceea ce se putea afla să se afle direct de la sursă. Evident, n-am spus tot; m-am mulțumit să raportez etapele restabilirii fizice și intelectuale; doar o aluzie, și aceea destul de obscură, la regenerare și întinerire. Și nimic despre hipermnezie… Dar s-a aflat tot; și despre memoria dumitale fenomenală, și faptul că ai recuperat toate limbile pe care le-ai învățat în tinerețe. Ai devenit deci cel