mi-o dăduse… Credeam, pe atunci, că e un farseur, își bătea joc de noi, și numai la iubita lui nu ne era nouă gîndul… Depărtarea și moartea umplu acum de viață, în amintirea mea, caricatura ființei lui… Ascultă iar cum sună…” Și repetai strofa. Ea fluieră și ieșind avu un gest pornind de la tîmplă în aer, spre nedefinit, spre îndoială, admirație? Formidabil, sau… Da, formidabil, sau… Ei?

I se părea că mă descoperă? Mi se părea că nu știe nimic despre mine și vrea să știe…? Eram un necunoscut interesant, în posesia unor astfel de lucruri tragice și fascinante? Niciodată nu renunțase la verdictul ei pe care îl dăduse la prima noastră întîlnire la Braserie: „Știu, domnule Petrini! Totul se știe.”

O vreme gîndisem că avea dreptate: ce să facem cu trecutul cuiva? Într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă pe care o oferim celuilalt spre a-l înșela? E imposibil, vorbind despre noi, să nu mințim? Plecînd de la zero numai trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare. Totuși, gîndisem mai tîrziu, confesiunea ei din prima noastră noapte de dragoste mă apropiase de ea atît de mult, încît fără asta nu știu dacă mi-ar fi fost chiar atunci atît de dragă, și mi-era greu să-mi imaginez cum mi-ar fi putut deveni pe urmă fără acea patetică dezvăluire. Îi părea rău că o făcuse? Voia s-o retragă, ca pe-o greșeală? Posibil, chiar sigur, fiindcă îmi spusese: „Nu știu dacă mîine sau mai tîrziu aș mai putea să-ți povestesc!”. Ar fi trebuit să adauge: nu conta pe impresia pe care o să ți-o fac, fiindcă într-adevăr începusem apoi să mă îndoiesc că ar mai fi aceeași din acea noapte. Începusem s-o bănuiesc că nu fusese total sinceră, cel puțin în rest, ceea ce îmi relatase ea, mai pățise și după ce fusese dată afară din facultate (istoria cu albumul îmi revenea adesea în minte, deși explicațiile ei mi se păruseră absolut sincere). Fata asta ascunde ceva inavuabil, gîndeam, și un fior rece îmi încremenea o clipă în suflet, cînd rămîneam singur. Gîndul impur mă ducea la garajul lui Vintilă și trăiam pentru întîia oară o adîncă neliniște. Dacă, îmi spuneam, întîmplarea, care nu încetează să joace adesea un rol catastrofic în viața noastră, m-ar face să aflu ceva în acest sens? M-aș putea oare despărți de ea? Și atunci descopeream cît de tare o iubesc, fiindcă nu găseam în forul meu interior un răspuns net: da sau nu? Nu, mă scuturam, e imposibil ca această adorabilă făptură să ascundă… Hotărît, nu, mai sigur e că de fapt nu mă iubește… Sau mă iubește într-un fel atît de ciudat, încît eu nu înțeleg, fiindcă altfel de ce ar trăi cu mine? Și de ce și-ar da atît de total pe față întregul ei arsenal de seducție? Nu cumva se credea urîtă? Nu cumva nu numai prima ei iubire fusese un eșec? Nu tresărise ea cu putere cînd îi spusesem că femeile superioare sînt ocolite de bărbați și ținuse s-o asigur că ea era o femeie obișnuită? Că fusese ocolită și că trăise eșecuri, cum ar fi putut să mi le povestească? Și bineînțeles că nici ale mele n-o interesau…

Astfel mă linișteam singur, dar apoi alte întrebări apăreau. De ce, de pildă, despre noi înșine (care eram prezentul) se ferea cu atîta dibăcie să vorbească și să se angajeze într-o comunicare mai gravă? Te pomenești că…

Dar iat-o că vine spre mine… Ba nu, m-a văzut și nu vine, aleargă… Și ne îmbrățișam în plină stradă și îi simțeam, lipit de al meu, obrazul dulce, ud de ploaie, și mă îmbăta mirosul părului ei, și îmi părea fierbinte răceala urechilor și freamătul întregii ei ființe… o imensă tăcere voluptuoasă… O pace adîncă îmi inunda sufletul…

VARIANTA COMPLETĂ A ROMANULUI VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi cele trei volume în format electronic (pdf/epub/azw3/mobi) la adresa dvs. de email. Acestea vor avea inserate în metadata un cod unic de identificare.

PARTEA A ZECEA Capitolul I

Închisei cu o mișcare furioasă șifonierul căscat, din care Suzy „zburase ca o lașă” (cum s-ar fi exprimat despre noi Caragiale, luîndu-ne peste picior), și îi trăsei eu însumi dulapului o lovitură zdravănă, fiindcă așa era, Suzy părăsise vertiginos cuibul nostru ca și cînd ar fi simțit apropierea hultanului. N-aș fi putut zice însă că fugise speriată, dimpotrivă, ultima ei expresie, vorbindu-i Silviei la ureche, arătase mai degrabă siguranță de sine și parcă o stranie jubilațiune. Acum vedeam clar ce era: bucuria unei înstrăinări rapide și bine întemeiate, asemeni celor care descoperă brusc cum întîmplarea îi servește miraculos, de o mie de ori mai eficace decît oricare alt efort al unei hotărîri deliberate. „Ei! zisei, întinzîndu-mă pe pat cu mîinile sub ceafă, unde e melancolia care credeai că o să… în clipa cînd… Nici vorbă despre o asemenea poetică învăluire, asta se simte doar gîndind la despărțire, și nu cînd ea se produce.” În clipa aceea ușile șifonierului scîrțîiră parcă ironic. Mă ridicai să le închid bine, dar fără voia mea mîinile le deschiseră larg și contemplai îndelung… hm! da, golul!

Asta îmi aminti de întîmplarea unui grec, dintre cei pe care înfrîngerea generalului Marcos în ’48 îi aduseseră pe meleagurile noastre. Era un scriitor și gazetar cu relații, călătorea des în Occident și se întorcea totdeauna cu geamantanele pline cu cadouri pentru gagicile lui nestatornice (parcă le alegea anume din specia celor care părăsesc partenerul repede și fără motiv aparent). „Cobor la gară, cică ar fi relatat grecul însuși, și mă repej la telefon s-o anunci pe iubita mea că am șoșit. Telefonul cîrrr, cîrrr… nu răspunde! Mă urc în tacși… Adușeșem pentru ea ciorapi de mătasea, rochice, pantofi cu tocul ascuțit, ruj Christian Dior, și alte lucruri drăguce… Șun la ușa… Nimic… Școt cheia, intru în apartament, nu era, și atunci am avut un preșentiment