acel negustor, abandonîndu-și copiii, și a început să trăiască cu doi inși deodată, care acceptau acest lucru, unul inginer, bărbat întreg, soț, pe care îl manipula, du-te încolo, vin încoace (și aceluia îi făcea o plăcere deosebită să se lase manipulat fiindcă murea după ea), și al doilea, un intelectual fin, dar care devenea neputincios îndată ce o lua în brațe, adică bărbăția țîșnea din el la simpla atingere, fără împlinire, lucru care pe ea n-o împiedica să-l iubească, să-și petreacă cu el chiar și nopțile, fiindcă avea totul de la celălalt, atrasă însă irezistibil de intelectualul fin, căci acesta o iubea într-un mod bizar, se îmbrăca cu rochiile ei, se îmbrobodea, iar alteori o întîmpina în costume fanteziste, de pildă cizme înalte pînă sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator și haină cu broderii și lavalieră, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten și buzele rujate. Inginerul rîdea în hohote, dar ea nu rîdea deloc și îi spunea că acela „e cu un cap mai presus decît el” și că „avea o inimă de aur…” După război Nineta se întoarse singură la București și curînd aventurile ei mari încetară; întîi auzii că intrase într-o filatură de bumbac ca simplă muncitoare, ca să mi se spună, cînd o căutai acolo, că acum e redactoare la o revistă de literatură, unde ajunsese nu se știe cum… O căutai la acea revistă… Nu mai era nici acolo… Dar cum ajunsese ea totuși într-o redacție literară, întrebai, și unul dintre redactori îmi răspunse cu un vag surîs cinic că o angajase directorul revistei „ca să îmbunătățească componența socială a redacției”. „Adică cum?” întrebai. Nu mi se răspunse. Îi pierdui urma. Nu cumva murise Nineta, așa cum spusese? Cîți ani să fi avut? Poate că nici treizeci și cinci… Capitolul IX

Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viața e uitare de sine! În realitate, în mod obscur, nu amintirea faptului că am chinuit-o pe mama m-a făcut să mă întorc atît de mult înapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fără îndoială că l-a folosit, fiindcă în acei ani i-am căutat copiii și pe tatăl lor: știrile pe care le aveau toți despre ea se opreau acolo unde se opriseră și ale mele: era clar, Nineta nu ezitase să curme singură o viață care „nu mai mergea”.

Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adică n-ar mai merge chiar dacă printr-un miracol aș evada și aș reuși să fug din țară. Îi voi trimite prietenului meu, fostul judecător, un bilețel pe care să scriu un singur cuvînt: Nozinan. El știe ce este acest calmant; e „un băiat foarte bun”, cum îi spuneam adesea, cînd luam cîte-o pastilă. Șterge toate neliniștile și toate temerile și poate da și un somn final, dacă iei chiar mai puțin de un tub. Astfel voi înlătura, printr-un act de violență, supliciul care mă așteaptă, căci nu pierderea totală a libertății mă sperie, ci atașamentul meu față de viață, care m-ar tortura: ești încătușat, vei muri fără speranță. Completul de judecată care ar pronunța sentința, adică figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentințe… condamnarea, deși în forul meu interior, speranța n-ar pieri… Dar cum să scapi de înțelesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea în perpetuitate, chiar și o pietricică… Ei da, pietricica aceea va fi de-aici înainte văzută de alții cu un ochi liber, în timp ce eu aș gîndi: chiar și această pietricică e mai liberă decît mine…

Mai bine s-o sfîrșim înainte!

Fiindcă aproape de moarte am mai fost și nu m-am temut, deși era o moarte naturală care mă aștepta și, e adevărat, cu ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut și care apare în mod miraculos îndată ce simțim că ea se apropie de patul nostru. Am auzit că alții intră chiar într-un fel de extaz cînd le sună ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; firește, alții se chinuiesc pînă în ultimele clipe, despre ei se spune că „au murit greu”. N-am ajuns pînă acolo… am scăpat, sau mai bine zis scadența a fost amînată… Dar să-mi reiau firul întrerupt, voi ajunge și la acest episod al vieții mele care a fost greu de suportat abia după ce am revenit printre cei cu speranțe.

În universitate interesul meu pentru filozofie, cum era și firesc, spori, iar lecturile din adolescență, considerabile, mă ajutară să pătrund adînc în culoarele culturii și sistemelor filozofice și să-mi iau examenele cu strălucire. Fanatismul legionarilor din facultate mă lăsa indiferent și nu-i puteam înțelege pe acei colegi care în loc să se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se părea stupid să consider că moartea pentru Căpitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpă dintre nunți. Noroc că acest Căpitan fu suprimat de Carol al II-lea, și dictatura sa, care urmă, mai potoli pe unii. Eu mă încurcai într-o istorie cu o colegă, un fel de preludiu a ceea ce avea să mă aștepte mai tîrziu (astăzi văd acest lucru limpede, pe atunci episodul nu-mi pătrunse în conștiință), deși se sfîrși tragic pentru fată; conștiința noastră este adesea atît de blindată încît poți să tragi și cu tunul în ea și nu se clintește, și asta nu pentru că sîntem atunci ticăloși, monștri sau pur și simplu canalii (e un fenomen natural și misterios). Într-o zi dispăru de la facultate o studentă. În ciuda cercetărilor minuțioase care începură, nu se reuși să se dea de urma ei. Nimeni nu voia să dezvăluie anchetatorilor detalii concludente cel puțin într-o primă fază a cercetărilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiați și nici părinții, care locuiau pe undeva printr-un sat. Se zvoni, și auzii și eu acest lucru, că poliția judiciară primea scrisori în care se spunea ba că fata