se afla în orașul cutare, unde fusese văzută plimbîndu-se pe străzi cu un bărbat, ba că studenta fugise în străinătate (această scrisoare venea chiar de peste hotare, judecînd după timbrele și ștampilele de pe ea). Pînă ce sosi un individ de la București, care nu se mulțumi cu datul din umeri al celor care o cunoșteau pe fată și afirmau cu o mască perfect mimată a neștiinței că nu știu nimic. El își începu ancheta pornind de la ideea simplă că un oarecine din anturajul fetei trebuie să știe unde e sau ce se întîmplase cu ea și, din motive despre care experiența lui îi spunea că sînt puternice, acest cineva nu voia „să-și deschidă pliscul”. Îi fu ușor acestui anchetator abil să afle că fata se îndrăgostise de un student cu care voia să se căsătorească, și să-l ia pe acest student sub focul strîns al întrebărilor.

Eu eram acel student. Spre uluirea mea, această fată de o frumusețe deosebită (am să folosesc aici o comparație uzată, dar perfect, adică obiectiv, potrivită), care semăna și la trăsături și în firea ei cu o căprioară, începu să-și oprească privirile asupra mea. Trebuie să spun că din experiența de adolescent trăsesem concluzia că trebuie să stau liniștit, nici o fată nu se va îndrăgosti de mine, și că lucrul cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să-mi văd de treabă, să-mi urmăresc țelul meu, adică să ajung cineva în filozofie și cînd uneori noaptea mi se întîmpla să dorm asaltat de coșmaruri (visam că răsturnam muieri în pat, prins de o dorință cumplită de a le pătrunde și, cum acest lucru nu se petrecea, mă trezeam gîfîind, transpirat și disperat), atunci mă duceam la „Mama răniților” împreună cu un nou Puloș și, cu toate că nu mai găseam la ea o Ninetă, ci doar adrese de țărănci eșuate și cam trecute, sau de mahalagioaice bețive, după aceea simțeam cum gîndurile îmi zburau din nou cu elan spre lumea pură a ideilor și uitam multă vreme că pe lume există și o altfel de dragoste. Da, exista, vedeam eu însumi; cum grupuri de băieți și fete coborau împreună de pe treptele universității cu privirile sticlind, ghiceam ce însemna acea sticlire, dar nu-mi mai păsa. Da, exista, iar frumusețea divină a unei astfel de priviri a unei fete către un băiat, ca un fulger, și surîsul care urma, curat, de fetiță, mă făceau parcă să îmbătrînesc, eu cel căruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire și nu-i adresa un astfel de surîs. Mă uitam totuși, adesea, în oglindă, îndelung, să descopăr de ce nu inspiram măcar simpatia. Hm! Aveam figură frumoasă fizic, dar urîtă în expresie. Frumusețea era a trăsăturilor, urîțenia consta în ceva inefabil. Aveam sprîncene groase, de timpuriu bărbătești, dar puternic și armonios desenate, ochii mari și negri, cu focarul parcă întunecat, ca o oglindă în care nu te puteai zări, dar totuși limpezi, deschiși, nu se fereau, nu alunecau cînd mă uitam la cineva. Astfel, sinceritatea și avîntul firii mele treceau printr-o mască pe care n-o puteam lepăda, fiindcă și restul trăsăturilor erau la fel, nasul și bărbia prea voluntare, gura bine desenată, dar lipsită de cea mai vagă senzualitate (care zăcea totuși în mine), obrazul tras, laminat, ascetic, deși numai ascet nu eram. Cine să vrea să cunoască un astfel de om, cînd Vauvenargues[1] spune că sîntem prea neatenți sau prea preocupați de noi înșine ca să ne cunoaștem mai profund unii pe alții? Cine a văzut niște măști la un bal, dansînd prietenește împreună și ținîndu-se de mînă fără să se cunoască, zice mai departe filozoful, ca să se despartă după o clipă și să nu se mai vadă sau să le pară rău unora de ceilalți, își poate face astfel o părere despre lume…

Și totuși această căprioară, nu era nici o îndoială, îmi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul surîs), totuși priviri care întîrziau asupra mea mult mai mult decît o clipă, ca să mă pot înșela: avea ceva cu mine! Dar ce? Mă plăcea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se întîmplase odată cînd văzusem la alta aversiunea, dușmănia chiar. „De ce te uiți tu așa la mine?” o întrebasem în cele din urmă; fiindcă, fără să fie frumoasă cum era Căprioara, nu era lipsită de farmec și pe de altă parte mă făcuse curios să aflu pricina acestei aversiuni accentuate și instinctive (nu-i făcusem nici un rău, nu schimbasem cu ea niciodată nici un cuvînt). „Tu, tu, tu!”, mi-a șoptit atunci acea fată abia stăpînindu-și bucuria ei neroadă că mă putea, în sfîrșit, defini… „Ei, da, i-am răspuns eu, eu, ce e cu mine?”… „Știi tu ce e tandrețea?!” mi-a spus. Am izbucnit într-un hohot de rîs sarcastic și i-am confirmat: „Ei, da, tandrețea, da, nu știu, dar n-o să mă înveți tu ce e, hai sictir!”

Căprioara își mișcă privirea ei catifelată și dulce într-o parte și avu alt răspuns cînd îi pusei aceeași întrebare, adică de ce se uita așa de insistent la mine. „Cum știi tu atîta materie!?” Așa deci, era admirația… Într-adevăr era cam dezolant să vezi cum o fată a cărei frumusețe era un mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de mistere, iar mintea coală albă de hîrtie, pe care nu se înscria nimic. Trecea la examene cum trecuse dezgolită frumoasa curtizană prin fața judecătorilor atenieni neînduplecați. Căprioara nu-și arăta decît capul, și profesorii, privind-o, cedau aproape fără să-și dea seama, punîndu-i întrebări puerile și terminînd cu sfaturi afectuoase că trebuie să învețe mai bine etc. Îi răspunsei că natura nu îngrămădește decît rar asupra unui singur individ mai multe calități. Eu știam carte, dar eram urît, ea nu prea știa, dar era frumoasă. „Dar cine ți-a spus că ești urît?”, s-a mirat ea. Am rîs sardonic, s-o îndepărtez de mine, dar ea a stat liniștită și m-a privit cu ochii ei languroși, fără să clipească și a adăugat: „Ești un