o sofa joasă enormă, care ocupa o porţiune din odaie. Un mare chilim vechi, de bună calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea. Peretele din fund era învelit într-un vast caşmir de care atârnau arme vechi: iatagane, pistoale cu mânere sidefate, o tolbă cu săgeţi exotice. Pe o măsuţă turcească, o mare tipsie de aramă ţinea în mijloc un ibric oriental. Din tavan, deasupra sofalei, în dreptul marginii ei exterioare, atârnau nenumărate candele de argint de mărimi deosebite. Câteva scaune în X, încrustate cu sidef, erau risipite de-a lungul pereţilor pe care atârnau câteva mici picturi de privelişti de pe Bosfor. Biroul avea o masă simplă de stejar, încheiată însă rustic, cu ajutorul unor pene de lemn. Pe ea se aflau un teanc de registre şi, la un capăt, o mare maşină de scris, „Yost”. Pe pereţi se vedeau tablouri alese cu gust, o copie veche după Salvator Rosa, reprezentând un peisaj marin napolitan, un Grigorescu autentic, o culă de Juan Alpar şi alte câteva tablouri, centrate în jurul unui portret mare al unui tânăr student de universitate germană, în uniformă de asociaţie goliardică, măsliniu la faţă, cu trăsături fine şi ascuţite.

  — Aici eşti dumneata, nu-i aşa? Întrebă Otilia pe Pascalopol, ca şi când mai văzuse tabloul şi altă dată.

  — Da, eu sunt… pe când eram student la Bonn. Tabloul mi l-a făcut un prieten italian pe care l-am cunoscut acolo. Am şi alte lucruri de el la moşie, unde l-am invitat odată.

  — Vrei să vezi moşia? Întrebă Otilia pe Felix într-un fel care întări acestuia o bănuială.

  Înţelegând numaidecât aluzia Otiliei, Pascalopol le arătă un album mare cu fotografii. Erau fotografii ale conacului (într-un vast stil românesc, cu pridvor şi boltă), a unui lac, a unor vite şi cai de rasă, a grajdurilor, a câinilor de vânătoare şi a altor elemente de inventar, cu inscripţiile trebuitoare, arătând o mare avere şi o mare grijă. La sfârşit însă se aflau un roi de mici fotografii format vizit, cafenii, cu figuri de persoane şi cu inscripţii greceşti şi franţuzeşti indicând ca provenienţă Stambulul şi Atena.

  — Sunt rude de-ale mele, lămuri Pascalopol pe tinerii privitori, am în mine puţin sânge grecesc. Dar să vă arăt alte lucruri care vă interesează mai mult.

  Pe întinderea unui întreg perete, încălecând chiar uşa, se vedea un sistem de dulapuri fin intarsiate, închise peste tot. Păreau depozite elegante de acte. Pascalopol deschise câteva uşi, descoperind rafturi înţesate cu cărţi. Erau acolo volume franţuzeşti, nemţeşti, chiar şi englezeşti, multe tratând chestiuni serioase şi de specialitate agronomică, medicină veterinară, economie politică. Erau şi opere istorice şi filologice şi foarte multă literatură. Felix privi cu aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta pe Pascalopol. Otilia pretinse cărţi:

  — Mi-ai făgăduit că-mi dai câteva romane nemţeşti.

  — Te rog! Se ruga după obiceiul său Pascalopol, cu mâinile împreunate la piept, şi era gata să-i scoată un morman de volume. Însă Otilia îl opri, răzgândindu-se deocamdată şi oferindu-se să vină în altă zi. Pe un raft, Felix zări şi un flaut, desfăcut în două fragmente.

  — Cântaţi din flaut? Întrebă el.

  — Câteodată, în ceasurile mele bune. Sunt şi eu un fel de boem.

  Pascalopol îi rugă să se aşeze puţin, până la pregătirea ceaiului, şi începu să dea, mai mult pentru Felix, câteva informaţii autobiografice, văzându-l cam surprins. Moştenise de la părinţi o mare moşie şi fusese destinat să facă studii fără nici o utilitate practică. Fusese în Germania doi ani student în litere, apoi renunţase şi se înscrisese la Drept la Paris. Se plimbase prin mai toată Europa şi fusese şi căsătorit, înainte de a-şi sfârşi studiile, cu o femeie de care se despărţise sau rămăsese văduv (nu spunea limpede lucrurile).

  — Şi era frumoasă soţia dumitale? Strigă Otilia din dormitor, unde fugise pe nesimţite, scotocind, şi unde sărea acum tare pe sofa, ca să-i încerce elasticitatea.

  — Era foarte frumoasă, fireşte, nu ca dumneata, dar nu ne-am putut înţelege.

  — Bietul Pascalopol! Compătimi Otilia, uitând pe „domnul”. Murindu-i tatăl şi trebuind să îngrijească de mamă şi de moşie, Pascalopol renunţase la studii şi se întorsese la moşie, unde-l chema datoria.

  — Însă când am răgaz, citesc şi cultiv şi eu muzele în felul meu şi mai ales mă bucur văzând pe cei tineri.

  Din dormitor se auzeau răbufnituri de sertare şi fredonări extravagante.

  — Apropo, domnişoară Otilia, strigă Pascalopol, ce faci cu Conservatorul?

  — Frumoase cămăşi ai, răspunse Otilia, între două măsuri.

  — Domnişoara Otilia, mărturisi Pascalopol lui Felix, e o mare ştrengăriţă.

  Feciorul, care se părea a fi un om de la moşie, mai isteţ, îmbrăcat în livrea, îi chemă la ceai, şi Felix avu şi în sufragerie prilejul să-şi dea seama că modestul Pascalopol din strada Antim era acasă la el un om foarte subţire. În locul obişnuitei garnituri, moşierul strânsese mobile de felurite stiluri şi vechimi, bine armonizate, printre care un fel de armoar sculptat în stilul Renaşterii şi pe care, zicea gazda, l-a cumpărat în Normandia. Pe dulapuri, în cuiere ţărăneşti, se îngrămădeau ulcele ardeleneşti şi poterie occidentală, printre care câteva tipsii perugine de la începutul secolului al XVI-lea. Ceaiul însuşi fu servit în ceşti de porţelan subţire japonez. Pascalopol scoase dintr-un dulap un bocal de farmacie italiană din secolul al XVIII-lea şi-l dădu tinerilor să-l miroase. Era ceai fin oriental, pe care-l căpăta pe cale particulară.

  — Eu ştiu că dumneata vrei şi bomboane, ca copiii mici, observă râzând Pascalopol şi împinse în dreptul Otiliei un alt bocal farmaceutic.

  Purtările blânde ale moşierului, epicureismul lui de om cult încântau pe Felix şi-i dădeau ascunse năzuinţi. Prin contrast, îi răsărea în minte figura spână a lui moş Costache, care lipea mereu cu buza lui groasă ţigări noduroase şi arunca scrumul peste tot. Înţelegea foarte bine admiraţia Otiliei pentru Pascalopol, însă îl întuneca fiecare simptom al unei familiarităţi mai strânse între fată şi moşier.

  — Am cunoscut