pe tatăl dumitale, pe bietul Iosif! Vorbi Pascalopol lui Felix. Semăna puţin cu dumneata. Ce zici, domnişoară Otilia? (Otilia sărise de pe scaun şi întorcea blidurile de artă pe toate feţele.) Era un om foarte cumsecade, şi mai ales muncitor şi ambiţios. Ar fi ajuns un doctor celebru, dacă împrejurările nu l-ar fi aruncat acolo unde n-avea destul teren de activitate. Biata dumitale mamă a fost o femeie bolnavă toată viaţa. Vezi dumneata, domnule Felix, venim în lume cu gânduri mari, facem sforţări, dar când să înfăptuim, o datorie neprevăzută faţă de ai noştri ne împiedică. Atunci nu ne mai rămâne decât să dăm cale liberă altora şi, dacă se poate, să-i ajutăm. Un astfel de ratat sunt şi eu, însă vreau ca aspiraţiile mele de natură artistică să se realizeze în domnişoara Otilia. Dar unde este domnişoara Otilia?

  Într-adevăr, Otilia dispăruse în odaia vecină. Pascalopol se duse după ea. Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi şi Otilia apăru, urmată de moşier, cu un şal turcesc pe umeri.

  — Te rog să mă crezi, îi spunea Pascalopol deloc supărat de aceste ştrengării, că-ţi stă admirabil. Pot să îndrăznesc să ţi-l ofer?

  Otilia îl rugă să se apropie de ea şi-i suflă ceva la ureche. Pascalopol aprobă încântat. Felix însă fu iarăşi jenat, ca de o complicitate a celor doi împotrivă-i.

  În sfârşit, Otilia se hotărî să plece. Despărţirea era de altfel provizorie, fiindcă Pascalopol îşi propunea să vină seara târziu, ca de obicei, la moş Costache.

  — În curând am să merg la moşie, zise din uşă Pascalopol, aş dori să vii s-o vezi. Ar putea să vină şi domnul Felix.

  — Vai, ce bine-mi pare! Se exaltă Otilia, bătând din palme, şi lui Felix i se păru că, apropiindu-se de moşier, îl sărutase uşor pe obraz. Însă tânărul, spre a nu împiedica aceste familiarităţi, se coborâse mai repede pe scară.

  — Pascalopol, îi mărturisi Otilia lui Felix, care sta sumbru, în vreme ce trăsura aluneca în trapul cailor, este un bărbat chic. Şi ce singur e, săracul!

  A doua zi, stând turceşte pe sofaua ei, Otilia vorbea lui Felix, pe mâinile căruia petrecuse o jumătate de ibrişin:

  — Mi se pare că nu-ţi place Pascalopol. De ce?

  — Nu am nimic cu el. Însă…

  — Însă?

  — Mă întreb dacă nu greşeşti arătând atâta familiaritate unui om în vârstă. El ar putea să interpreteze asta altfel.

  Otilia râse, fără maliţie.

  — Ai început să vorbeşti ca Aurica. Pascalopol e un om de lume, care-mi place. E aşa de bun!

  — Poate te iubeşte!

  — Posibil! Dar pe tine ce te priveşte? N-ai vrea să am un bărbat ca Pascalopol?

  Felix tăcu îmbufnat.

  — Felix, îl compătimi Otilia, eşti un mare prost; vezi că-mi încurci firele. Poate că Pascalopol ar vrea să mă adopte. N-ar fi chic? Otilia Pascalopol! Ah, ce mult mi-ar plăcea să am trăsură!

  Seara, Pascalopol veni iarăşi. Aurica, schimbându-şi obiectivul, vestea pe toţi că aduce prăjituri făcute de mâna ei. Otilia fu de o veselie nebună şi stătu tot timpul la spatele lui Pascalopol, şoptindu-i la ureche şi aşezându-se pe scaunul lui, spre ciuda cruntă a Aglaei şi Aurichii. Lui Felix i se păru din nou că, pe când Otilia pleca puţin capul înspre obrazul lui Pascalopol, acesta şi-l apropia de al său, într-un gest de voluptate tactilă. Felix plecă neobservat şi se ascunse în odaia lui, fără a mai aştepta prăjiturile Aurichii.

  Suindu-se în pat, îmbrăcat şi citind o carte, adormise cu lampa aprinsă. Îl treziră bătăi uşoare în uşă, după miezul nopţii.

  — Te-ai culcat? Eu sunt, Otilia. Felix se repezi la uşă.

  — De ce-ai plecat, îl mustră Otilia, de ce faci astfel de gesturi? Prăjiturile Aurichii erau foarte bune. E singura ei calitate!

  Otilia ţinea în mână o farfurie cu prăjituri.

  — Uite, ţi-am adus şi ţie!

  Şi, întinzându-i farfuria prin întredeschizătura uşii, fugi repede spre camera ei.

  Aflându-se într-o dimineaţă pe Calea Victoriei, unde privea în vitrina unei librării, Felix zări pe partea opusă pe Otilia. Mergea grăbită în direcţia Ministerului de Finanţe. O bănuială se ivi pe dată în mintea tânărului: Otilia se duce la Pascalopol. O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. Otilia înainta mereu, trecând de Ateneu, apropiindu-se de Biserica Albă şi traversând chiar pe partea casei lui Pascalopol. Dar nu se opri în nici un fel, nici nu privi măcar spre casă, ci cu acelaşi pas merse mai departe şi intră în magazinul unei modiste. Felix se ruşină de ipotezele lui şi, renunţând la urmărire, se întoarse înapoi. Trei sferturi de oră mai târziu, în apropierea Teatrului Naţional, un braţ subţire se strecura pe lângă al său. Întoarse capul şi se găsi lângă Otilia.

  — Aseară, Pascalopol mi-a spus că în curând ne va chema la moşie! Cum o să merg, dacă tu nu poţi să-l suferi? Oare puţină afecţiune pentru un om trebuie numaidecât suspectată? Ce-mi pasă ce zice lumea care mă vede cu tine la braţ? Şi cu toate astea, cu tine e ceva mai grav decât cu Pascalopol, care poate să pară tată-meu. Pascalopol e un om de mare caracter, care a fost foarte bun cu mine… Odată îţi voi spune mai multe. Ei, acum vii la ţară?

  — Vin, zise Felix.

  Seara, Felix simţi nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia, sentimentele profunde care îl mistuiau în legătură cu ea. Neavând însă pe nimeni, deschise un caiet gol şi scrise pe el: „Trebuie să stimez totdeauna pe Otilia şi să am încredere în ea”.

  Pe la începutul lunii august, după-amiază, Marina aduse de alături vestea că a venit Olimpia cu Stănică. Otilia informă pe Felix:

  — Asta este cealaltă fată a tantei Aglae, şi Stănică e bărbatu-său… Bărbat e un fel de a vorbi, nici nu sunt căsătoriţi. Şi ce vrea? Întrebă ea pe