mitropoliilor se va muta o dată cu schimbările de rezidenţă ale domnilor ţării. Faptul e oarecum simbolic pentru strânsa legătură între domnie şi capul Bisericii. După o tradiţie bizantină care a căpătat în istoriografie numele de „cezaropapism", puterea civilă, împăratul, domnul, a avut aproape întotdeauna întâietate asupra patriarhului sau mitropolitului când s-au ivit conflicte de competenţă. Şi domnii Ţării Româneşti sau ai Moldovei au avut conflicte cu mânăstiri (chiar de la Muntele Athos!), cu mitropoliţi sau cu patriarhul de la Constantinopol, şi mai întotdeauna a învins voinţa domnească.

  Clerul inferior, preoţimea, în special la ţară, se recruta aproape mereu din ţărănime, iar cultura religioasă a slujitorilor bisericii lăsa adesea de dorit. În schimb, în câteva din marile mânăstiri, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, se concentra activitatea culturală a ţării. Copiere şi împodobire de manuscrise, unele de reală frumuseţe artistică; mai târziu traduceri în româneşte ale Sfintei Scripturi şi ale altor cărţi duhovniceşti; ateliere de broderie religioasă şi domnească, şcoli de pictură murală. Acolo, departe de zbuciumul lumii şi adesea şi de grozăviile ei, îşi vor găsi adăpost veacuri de-a rândul toţi cei care căutau în rugă şi înfrânare liniştea sufletului.

  Moşneni şi răzeşi.

  Mai exista o categorie de oameni liberi, mici stăpâni de pământ. în Muntenia se numeau moşneni, cuvânt foarte vechi, provenit din substratul dinaintea ocupaţiei romane, înrudit cu cuvântul moş care există şi în albaneză. În Moldova li s-a zis răzeşi. Nu s-a lămurit până azi, cu certitudine, etimologia termenului. La început s-a crezut că vine de la cuvântul unguresc reszes, care nu înseamnă însă acelaşi lucru, iar, după unii lingvişti, n-ar trebui să dea răzeş în română. Apoi unii i-au găsit o origine polonă; alţii turcă, alţii latină (înrudit cu „rază"). Mă întreb, dat fiind că reprezintă o organizaţie sătească de tip arhaic, dacă cuvântul n-ar putea avea, ca şi moşnean, o străveche origine autohtonă. Problema rămâne deocamdată în suspensie.

  Răzeşii şi moşnenii sunt oameni liberi, deţinători de întinderi de pământ în devălmăşie, adică în comun în sânul unei familii întinse care-şi organizează lucrările împărţind pământul în fiecare an între membrii ei. E o instituţie tipic românească, deosebită de zadruga sârbească sau de alte forme de organizare întâlnite la popoarele slave, într-o seamă de documente vechi de răzeşie apare că primul strămoş dovedit al acestei comunităţi avea statut de boier. Cu vremea însă moşnenii şi răzeşii au decăzut la rangul de ţărani liberi, posesori de pământ.

  Pe măsură ce a crescut tributul ţării către turcii otomani, deci şi apăsarea fiscală (dările, azi zicem: impozitele) asupra ţărănimii, soarta lor s-a înrăutăţit şi mai mult; în secolele XVI şi XVII mulţi dintre ei s-au văzut siliţi să-şi vândă moşia unui boier, ajungând astfel în aceeaşi stare cu ţăranul şerb.

  Rumâni sau vecini.

  Coborând pe scara ierarhiei sociale, după moşneni (răzeşi) vin rumânii, adică acei ţărani care au căzut sub stăpânirea unui boier sau a unei mânăstiri şi trebuie să rămână pe pământul lor, să-l lucreze pentru ei, să facă clacă. Rumânul nu e stăpân de pământ, dar stăpânul trebuie să-l lase să lucreze atât pământ cât poate lucra.

  Faptul că etnonimul roman, devenit prin evoluţie normală la noi rumân, a ajuns să desemneze pe ţăranul care n-are pământ nu poate avea, cred, decât o singură explicaţie: când a început amestecul între comunităţile de valahi şi comunităţile de slavi, când primii au început să iasă din „vlăsii" sau să coboare de la munte pentru a se apropia de văile mai bogate unde se aşezaseră slavii, aceştia din urmă, de-acum stăpâni pe pământuri mai rodnice, i-au considerat ca lucrători ne-liberi, astfel încât termenii de rumân şi rumânie – aproape sinonimi cu şerb şi serbie – s-au putut păstra peste veacuri alături de înţelesul etnic (Ţara Românească, a vorbi româneşte). Că la început termenul a avut o conotaţie etnică ne-o dovedeşte şi faptul că în documentele slavone rumânii sunt numiţi vlahi. Bineînţeles însă, nu toţi vlahii au devenit „rumâni". Toate comunităţile vechi de moşneni şi răzeşi au rămas formate din oameni liberi, cărora chiar, ne arată hrisoavele, când erau chemaţi la mărturie la vreo judecată, li se zicea „boieri".

  La celălalt capăt al romanităţii, în Franţa medievală, întâlnim un fenomen similar, dar cu rezultate inverse în vocabular! Etnonimul franc – pentru tribul germanic care se impune ca element dominant în Galia – a ajuns să însemne „liber" (ceea ce implică a contrarie că şerbii se recrutau numai printre galo-romani!); a însemnat de asemeni „scutit de dări" – de unde numele de Villefranche dat oraşelor scutite de dări, echivalentul Sloboziilor noastre (fiindcă în româna veche se zicea „slobod", nu „liber", care e un neologism din secolul trecut; latinescul libertare dăduse în română iertare].

  Termenul franc a intrat şi el în limba română în veacul trecut, dând o familie de cuvinte (ca francheţe, a franca o scrisoare etc.).

  În Moldova, rumânilor li s-a zis mai curând vecini, iarăşi un cuvânt latinesc care în latina târzie (avem documente în Franţa din secolul VII) a desemnat pe locuitorii unui sat dependent de o villa, de o mare proprietate.

  Ţiganii.

  Dar iată că, începând din ultimii ani ai veacului al XIV-lea, apare încă o categorie de locuitori şi mai defavorizaţi, lipsiţi şi de proprietate, de pământ ori de case, dar şi de libertatea de mişcare, cu un cuvânt, robi: ţiganii. Ţiganii pot fi urmăriţi în exodul lor de mii de kilometri şi sute de ani. A fugit din nordul Indiei un trib întreg care n-a mai putut îndura regimul la care era supus acolo de clasele sociale superioare. Făceau parte probabil din casta paria, de membrii căreia cei din castele superioare nici n-aveau voie să se atingă. Şi (să fie doar coincidenţă?) numele ţiganilor, scris în primele noastre documente aţigani, e probabil derivat din verbul grecesc athinganein, a nu se atinge! Au străbătut tot Orientul Mijlociu, respinşi din loc în loc, războindu-se cât au putut cu persanii şi cu turcii, până au ajuns în Europa, în Imperiul Bizantin, alungaţi din Asia